O zi și o noapte cu 6.000 de cărți peste Prut
Povești fără timbru 3 aprilie 2012 Niciun comentariu la O zi și o noapte cu 6.000 de cărți peste Prut 11Ne-am pornit pe la 9 jumate dimineața, să avem timp să ajungem în toate cele trei sate din raionul Florești. Aici am mai fi poposit pentru cîteva ore, întrucît primarii ne așteptau cu dans, muzică, momente culturale și copii fericiți că au cărți în limba română din care pot învăța literatură, gramatică, biologie și istorie. Apoi am fi plecat spre Universitatea „Alecu Russo” din Bălți, cu încă un lot de cărți de drept, istorie politică, diplomație, medicină, psihologie și economie politică. Am trecut cu bine de vama românească, dar ne-am împotmolit de cealaltă parte, unde ni s-a spus că avem „prea multe cărți”. Lăsînd la o parte termenii și argumentele juridico-administrative care ne-au fost prezentate, treaba a sunat cam așa: „Aici orice faptă bună se plătește”.
Pe la 10 ajungem în vama Sculeni, unde sîntem informați din start că nu putem trece cu „atîtea cărți”, de parcă avem alcool sau țigări. Scăpasem cu bine de vameșii români, care însă ne-au avertizat că-s slabe șansele să avem același noroc și cu cei moldoveni. Aici, după ce am prezentat lotul de carte, aflăm că trebuie să mergem la șeful de post vamal să discutăm cu el. Respectivul spune că suma la care sînt evaluate cărțile este prea mare și că ne trebuie un document de la Ministerul Educației, semnat de Ministerul Muncii, care să ateste lotul ca fiind ajutor umanitar și implicit să fie scutit de taxe. În baza acelui document, ne poate face actele de import pe donație. „Noi am spus că acum un an am trecut cu aproape 5.000 de cărți și nu au fost probleme la vama Albița”, îmi povestește Constantin, președintele ATRAG. El și cu Igor poartă negocierile și încep să dea telefoane. Stăm, îi așteptăm și pe cei de la Ministerul Educației să termine de mîncat, că i-am prins în pauza de masă și pînă la urmă primim un fax de la Ministerul Culturii, întrucît bibliotecile sînt în subordinea acestuia și au hotărît că este cea mai potrivită instituție să ne ajute. Tot nu este de ajuns, acum ne trebuie și un act de la Direcția de Învățămînt a raionului de unde sînt liceele la care vrem să mergem. Cu ajutorul unui primar îl obținem și pe acesta. „În momentul în care l-am prezentat, șeful de post își dă seama că nu poate face acte de import pe donații pe direcția de învățămînt. Era deja ora 5 sau 6, cînd nici un angajat de stat nu mai e la servici ca să ne emită alte acte”, îmi mai spune Constantin.
Soldat involuntar
Șoferul a fost agitat și oarecum speriat tot drumul. „Completați caietul ăla de sarcini mai repede, dar cu scris frumos” și „nu ieșiți din mașină, că nu le convine ăstora de la vamă”, ne tot avertizează. Cu toate astea, stă cu noi și pare că se alătură indirect acestei mici lupte, ca un infim război rece, spunîndu-ne „eu știu cum e cu comuniștii, doar am trăit atîția ani în perioada aia”. Să tot fi trecut vreo șase ore de cînd stăm în vamă și văd în dreapta noastră un domn pe la vreo 50 și ceva de ani și cu a sa nevastă făcînd o manevră. Au fost întorși de către vameși pentru că aveau prea multe kilograme de varză în spate, așa că s-au înțeles cu alt tip care aștepta să treacă să îi dea lui jumătate din marfă, să se întîlnească după ce au trecut frontiera și să-și ia varza înapoi, cel mai probabil lăsîndu-i și lui un mic tribut. „Eu stau cu voi pînă dimineață. Cine vrea, pleacă acasă și dimineață cînd vă întoarceți aici mă găsiți”, ne spune iar șoferul, cînd vede că situația nu se îmbunătățește, în ciuda eforturilor, cu nimic. La un moment dat își trage basca peste ochi și-i închide. Știe că mai avem de stat, dar ne asigură că nu doarme. Doar așteaptă.
Cu cît stăm mai mult, cu-atît începe să-mi semene povestea cu cea din California Dreamin’, în care un șef de gară cu porniri comuniste nu vrea să lase să treacă un tren cu echipament NATO doar pentru a-și demonstra autoritatea locală. „Eu nici nu cred că se face import de bunuri care o să fie donate”, îl aud pe Constantin vorbind la telefon, după ce am aflat că ne mai trebuie și un document de brokeraj. Ațipesc la loc.
Trezirea
Pînă la urmă, problema se rezolvă – după 12 ore de stat în vamă, în frig, ploaie și fără mîncare, cum se rezolvă orice în lumea asta – cu un telefon. Unul la Ministerul Educației, unul la Ministerul Culturii, încă unul la Ministerul Muncii, încă cîteva zeci pe la prieteni și cunoscuți, „relații”, încă unul la un consilier al unui politician cu ceva influență la Chișinău și, dintr-o dată, soluția salvatoare. „Treceți pe la marfă, să vă cîntărim.” „Nu mai numărați cărțile, băieți, luați-le așa, la ochi, și lăsați-i să treacă”. S-au dat atîtea telefoane că nici noi nu știm care a fost cel decisiv, ăla care a înclinat balanța în favoarea noastră și ne-a ajutat să trecem granița. „Ideea e că pînă la ora asta știe cam toată Moldova de noi și se fac presiuni foarte mari asupra vămii, de nu mai știu cum să ne lase și ce portiță în legi să găsească să trecem”, mai spunea Constantin. Și chiar știe toată lumea de noi, și băieții de la Duty Free ne iau peste picior cînd intrăm în magazin: „Ce faceți, băi, contrabandiștilor?”.
Odată ce trecem de vama moldovenească pornim cu viteză spre raionul Florești, neștiind dacă mai e acolo cineva treaz care să ne aștepte sau dacă s-a culcat, cum ar fi fost și firesc, toată lumea. Dar noi tot gonim, iar cutiile pe care le-am dosit în spate încep să cadă sub greutatea cărților, de e nevoie să punem cîteva în strîmtul culoar dintre noi.
Îmi pare că aventura asta are toate ingredientele unei povești bine scrise. Dacă în primul sat abia am cunoscut-o pe doamna primar, am lăsat cărțile și am plecat, în al doilea am stat ceva mai mult de vorbă și am mîncat pe grabă o bomboană (tot aici am găsit și mere roșii pe biroul „catedră” al doamnei primar, fost profesor de limba română), în ultimul s-a schimbat, fără ca vreunul dintre noi să se aștepte, foaia. Pe la 1.30 dimineața, Igor dă un telefon. „Ne scuzați că vă deranjăm la ora asta, dar noi venim cu cărțile la dumneavoastră, dar cum să vă găsim?”. Primește niște indicații de la primarul proaspăt sculat din somn și ajungem în vreo 15 minute la Consiliul Sătesc Primăria Bahrinești.
Aici ne întîmpină doamna Elena, contabil șef, și doamna Tania, paznic de noapte și ghicitoare în timpul liber. Nu e lumină în fața clădirii, dar cele două femei se mobilizează imediat. După ce schimbă becul, Tania îl dă Elenei pe cel ars „na, pune-l la număr”. E noroi, așa că facem un fel de covor din cartoanele cutiilor goale pînă la intrarea în primărie, unde cărăm pe rînd cărțile împachetate în ambalaj de țigări Carpați. „Luați și din alea de jos, că-s de istorie, din alea faine, și de literatură, importante”, îl mai aud pe Igor cum dă indicații. Aici împărțim cărțile rămase pe două mese – una pentru satul Bahrinești, una pentru Universitatea din Bălți. Cînd să plecăm, doamna Tania ne trage pe cîțiva de mînecă: „Dar voi ați stat toată ziua în vamă și pe drum și n-ați mîncat nimica, nu? Da’ nu se poate să plecați așa, găsim noi niște lapte de casă și un pahar de vin să vă dăm.”
Și în cîteva minute se apucă Elena de tăiat roșii la borcan și de turnat chefir în cănuțe mici, de un crem familiar, în timp ce Tania pune cîteva sticle de vin pe biroul camerei în care ne-am înghesuit cu toții ca niște copii entuziasmați. Îl aducem și pe șofer și începem a povesti. Tania, femeie „născută sub avioane”, care vorbește într-o combinație de rusă cu română și al cărei soț crește trandifiri și îi vinde aici, în România sau în Rusia, pe unde poate, ne ghicește viitorul folosind niște calcule complicate pe baza datei de naștere și ne dă sfaturi de viață. Toate astea în timp ce bem vin și chefir și molfăim din colțuri de pîine proaspătă și roșii la borcan.
Gropi și zbucium adormit
Terminăm poveștile, roșiile și vinul și doamna Tania ne urează „Dumnezeu să vă ierte, eu o să mă duc acasă să deschid cartea la o rugăciune tare scumpă mie”. Ne-a mai rămas o sticlă de vin de la cele două femei, cîteva cărți pe care nu am mai apucat să le împărțim pentru că am ajuns așa tîrziu și două pachete de biscuiți și un salam luate de Igor și Constantin la primul stop. Mîncăm, bem și povestim în timp ce mașina sare și se zguduie peste gropile din drumul înapoi spre Iași, uitînd că nu am apucat să mai vedem vreun copil dar bucurîndu-ne totuși că am fost ca un fel de Moș Crăciuni, venind tîrziu în noapte și lăsînd cadouri unor prichindei care vor afla de ele abia a doua zi, dimineața. Iar Constantin își aduce aminte de cum îi povesteau bunicii că, acum mulți ani, „mergeau noaptea la biserică la slujbă, să boteze un copil sau să facă o faptă bună, feriți de ochii lumii, pe ascuns” și simte că într-un fel le-am călca și noi pe urme.
***
Naveta cu manuale
Pentru al patrulea an la rînd, studenții din Asociația Tinerilor Români din Afara Granițelor (ATRAG) au strîns cărți în limba română pentru sate din Republica Moldova ale căror școli au nevoie de acestea. În 2009, au fost adunate prin campania „Trimite o carte peste Prut” aproximativ 5.000 de cărți, însă din cauza piedicilor puse de serviciul vamal, aceștia nu au reușit să le aducă la destinație. După eforturi considerabile, prima localitate care a primit un astfel de ajutor a fost Mihuleni, raionul Șoldănești. Au urmat Mirești, Lăpușna și Sărata Galbenă din raionul Hâncești și patru localități din stînga Nistrului: Coșnița, Corjova, Doroțcaia și Grigoriopol.
În acest an, au fost adunate aproximativ 6.000 de cărți din partea ATRAG, Universitatea „Petre Andrei” din Iași și asociația ASTRA Iași, iar transportul pînă în Republica Moldova și înapoi a fost asigurat de către Departamentul Românilor de Pretutindeni. După 12 ore de stat în Vama Sculeni, insistențe, telefoane la cinci dintre cele 16 ministere și la alți oameni influenți de la Chișinău, vameșii i-au lăsat pe tinerii basarabeni să treacă granița cu cărți pentru satele Elizaveta, Mărculești și Bahrinești din raionul Florești și Universitatea „Alecu Russo” din Bălți.
Ioan STOLERU
Adaugă un comentariu