O zi și o noapte cu 6.000 de cărți peste Prut

Ne-am pornit pe la 9 jumate dimineața, să avem timp să ajun­gem în toate cele trei ­sate din raionul Florești. Aici am mai fi poposit pentru cîteva ore, întrucît primarii ne așteptau cu dans, muzică, momente culturale și copii fericiți că au cărți în limba ro­mână din care pot în­vă­ța literatură, gramatică, biologie și istorie. Apoi am fi plecat spre Univer­sitatea „Alecu Russo” din Bălți, cu încă un lot de cărți de drept, istorie politică, diplomație, medicină, psihologie și economie politică. Am trecut cu bine de vama românească, dar ne-am împotmolit de cealaltă parte, unde ni s-a spus că avem „prea multe cărți”. Lăsînd la o parte termenii și argumentele juridico-administrative care ne-au fost prezentate, treaba a sunat cam așa: „Aici orice faptă bună se plătește”.

Pe la 10 ajungem în vama Scu­leni, unde sîntem informați din start că nu putem trece cu „atîtea cărți”, de parcă avem alcool sau țigări. Scă­pa­sem cu bine de vameșii români, care însă ne-au avertizat că-s slabe șansele să avem același noroc și cu cei mol­doveni. Aici, după ce am prezentat lotul de carte, aflăm că trebuie să mer­gem la șeful de post vamal să discu­tăm cu el. Respectivul spune că suma la care sînt evaluate cărțile este prea mare și că ne trebuie un document de la Ministerul Educației, semnat de Ministerul Muncii, care să ateste lotul ca fiind ajutor umanitar și im­pli­cit să fie scutit de taxe. În baza ace­lui document, ne poate face actele de import pe donație. „Noi am spus că acum un an am trecut cu aproape 5.000 de cărți și nu au fost probleme la va­ma Albița”, îmi povestește Cons­tan­tin, președintele ATRAG. El și cu Igor poartă negocierile și încep să dea te­le­foane. Stăm, îi așteptăm și pe cei de la Ministerul Educației să termine de mîncat, că i-am prins în pauza de ma­să și pînă la urmă primim un fax de la Ministerul Culturii, întrucît bibli­o­tecile sînt în subordinea acestuia și au hotărît că este cea mai potrivită in­stituție să ne ajute. Tot nu este de ajuns, acum ne trebuie și un act de la Direc­ția de Învățămînt a raionului de un­de sînt liceele la care vrem să mergem. Cu ajutorul unui primar îl obținem și pe acesta. „În momentul în care l-am prezentat, șeful de post își dă seama că nu poate face acte de import pe do­nații pe direcția de învățămînt. Era de­ja ora 5 sau 6, cînd nici un angajat de stat nu mai e la servici ca să ne emită alte acte”, îmi mai spune Con­stantin.

Soldat involuntar

Șoferul a fost agitat și oarecum speriat tot drumul. „Completați caie­tul ăla de sarcini mai repede, dar cu scris frumos” și „nu ieșiți din mașină, că nu le convine ăstora de la vamă”, ne tot avertizează. Cu toate astea, stă cu noi și pare că se alătură indirect acestei mici lupte, ca un infim război rece, spunîndu-ne „eu știu cum e cu comuniștii, doar am trăit atîția ani în perioada aia”. Să tot fi trecut vreo șase ore de cînd stăm în vamă și văd în dreapta noastră un domn pe la vreo 50 și ceva de ani și cu a sa nevastă făcînd o manevră. Au fost întorși de către vameși pentru că aveau prea mul­te kilograme de varză în spate, așa că s-au înțeles cu alt tip care aștepta să treacă să îi dea lui jumătate din mar­fă, să se întîlnească după ce au trecut fron­tiera și să-și ia varza înapoi, cel mai probabil lăsîndu-i și lui un mic tribut. „Eu stau cu voi pînă dimineață. Cine vrea, pleacă acasă și dimineață cînd vă întoarceți aici mă găsiți”, ne spune iar șoferul, cînd vede că situația nu se îmbunătățește, în ciuda eforturilor, cu nimic. La un moment dat își trage basca peste ochi și-i închide. Știe că mai avem de stat, dar ne asigură că nu doarme. Doar așteaptă.

Cu cît stăm mai mult, cu-atît în­ce­pe să-mi semene povestea cu cea din California Dreamin’, în care un șef de gară cu porniri comuniste nu vrea să lase să treacă un tren cu echi­pament NATO doar pentru a-și de­mon­stra autoritatea locală. „Eu nici nu cred că se face import de bunuri care o să fie donate”, îl aud pe Constantin vorbind la telefon, după ce am aflat că ne mai trebuie și un document de brokeraj. Ațipesc la loc.

Trezirea

Pînă la urmă, problema se rezol­vă – după 12 ore de stat în vamă, în frig, ploaie și fără mîncare, cum se re­zol­vă orice în lumea asta – cu un telefon. Unul la Ministerul Educației, u­nul la Ministerul Culturii, încă unul la Ministerul Muncii, încă cîteva zeci pe la prieteni și cunoscuți, „relații”, în­că unul la un consilier al unui politician cu ceva influență la Chișinău și, dintr-o dată, soluția salvatoare. „Tre­ceți pe la marfă, să vă cîntărim.” „Nu mai numărați cărțile, băieți, luați-le așa, la ochi, și lăsați-i să treacă”. S-au dat atîtea telefoane că nici noi nu știm care a fost cel decisiv, ăla care a înclinat  balanța în favoarea noastră și ne-a ajutat să trecem granița. „Ideea e că pînă la ora asta știe cam toată Mol­do­va de noi și se fac presiuni foarte mari asu­pra vămii, de nu mai știu cum să ne lase și ce portiță în legi să găsească să trecem”, mai spunea Constantin. Și chiar știe toată lumea de noi, și bă­ieții de la Duty Free ne iau peste picior cînd intrăm în magazin: „Ce faceți, băi, contrabandiștilor?”.

Odată ce trecem de vama mol­do­venească pornim cu viteză spre ra­io­nul Florești, neștiind dacă mai e aco­lo cineva treaz care să ne aștepte sau da­că s-a culcat, cum ar fi fost și firesc, toată lumea. Dar noi tot gonim, iar cu­tiile pe care le-am dosit în spate în­cep să cadă sub greutatea cărților, de e ne­voie să punem cîteva în strîmtul cu­loar dintre noi.

Îmi pare că aventura asta are toa­te ingredientele unei povești bine scri­se. Dacă în primul sat abia am cunoscut-o pe doamna primar, am lăsat căr­țile și am plecat, în al doilea am stat ceva mai mult de vorbă și am mîn­cat pe grabă o bomboană (tot aici am găsit și mere roșii pe biroul „catedră” al doam­nei primar, fost profesor de lim­ba română), în ultimul s-a schimbat, fără ca vreunul dintre noi să se aș­tep­te, foaia. Pe la 1.30 dimineața, Igor dă un telefon. „Ne scuzați că vă deranjăm la ora asta, dar noi venim cu cărțile la dumneavoastră, dar cum să vă gă­sim?”. Primește niște indicații de la primarul proaspăt sculat din somn și ajungem în vreo 15 minute la Consiliul Să­tesc Primăria Bahrinești.

Aici ne în­tîm­pină doamna Ele­na, contabil șef, și doamna Tania, paz­nic de noapte și ghi­citoare în timpul li­ber. Nu e lumină în fața clădirii, dar cele două femei se mobilizează imediat. Du­pă ce schim­bă becul, Tania îl dă Ele­nei pe cel ars „na, pune-l la număr”. E no­­roi, așa că facem un fel de covor din cartoanele cutiilor goale pînă la in­tra­rea în pri­mă­rie, unde cărăm pe rînd căr­țile îm­pachetate în ambalaj de țigări Car­pați. „Luați și din alea de jos, că-s de istorie, din alea faine, și de literatură, im­portante”, îl mai aud pe Igor cum dă indicații. Aici împărțim cărțile răma­se pe două mese – una pen­tru satul Bah­rinești, una pentru Uni­ver­sitatea din Bălți. Cînd să ple­căm, doamna Tania ne trage pe cîțiva de mînecă: „Dar voi ați stat toată ziua în vamă și pe drum și n-ați mîncat nimi­ca, nu? Da’ nu se poate să plecați așa, găsim noi niște lapte de casă și un pahar de vin să vă dăm.”

Și în cîteva minute se apucă Ele­na de tăiat roșii la borcan și de turnat che­fir în cănuțe mici, de un crem familiar, în timp ce Tania pune cîteva sticle de vin pe biroul camerei în care ne-am înghesuit cu toții ca niște co­pii entuziasmați. Îl aducem și pe șofer și începem a povesti. Tania, femeie „năs­cută sub avioane”, care vorbește într-o combinație de rusă cu română și al că­rei soț crește trandifiri și îi vinde aici, în România sau în Rusia, pe unde poa­te, ne ghicește viitorul folosind niș­te calcule complicate pe baza da­tei de naștere și ne dă sfaturi de viață. Toate astea în timp ce bem vin și chefir și molfăim din colțuri de pîine proas­pă­tă și roșii la borcan.

Gropi și zbucium adormit

Terminăm poveștile, roșiile și vi­nul și doamna Tania ne urează „Dum­nezeu să vă ierte, eu o să mă duc aca­să să deschid cartea la o rugăciune tare scumpă mie”. Ne-a mai rămas o sticlă de vin de la cele două femei, cîteva cărți pe care nu am mai apucat să le împărțim pentru că am ajuns așa tîrziu și două pachete de biscuiți și un salam luate de Igor și Cons­tan­tin la primul stop. Mîncăm, bem și po­ves­tim în timp ce mașina sare și se zgu­du­ie peste gropile din drumul îna­poi spre Iași, uitînd că nu am apucat să mai vedem vreun copil dar bu­cu­rîn­du-ne totuși că am fost ca un fel de Moș Crăciuni, venind tîrziu în noap­te și lăsînd cadouri unor prichindei care vor afla de ele abia a doua zi, dimineața. Iar Constantin își aduce aminte de cum îi povesteau bunicii că, acum mulți ani, „mergeau noap­tea la biserică la slujbă, să boteze un copil sau să facă o faptă bună, feriți de ochii lumii, pe ascuns” și simte că într-un fel le-am călca și noi pe urme.

***

Naveta cu manuale

Pentru al patrulea an la rînd, stu­denții din Asociația Tinerilor Ro­mâni din Afara Granițelor (ATRAG) au strîns cărți în limba română pentru sate din Republica Moldova ale căror școli au nevoie de acestea. În 2009, au fost adunate prin campania „Trimite o carte pes­te Prut” aproximativ 5.000 de cărți, însă din cauza piedicilor puse de ser­viciul vamal, aceștia nu au reușit să le aducă la destinație. După eforturi considerabile, prima localitate care a primit un astfel de ajutor a fost Mihuleni, raionul Șoldănești. Au ur­mat Mirești, Lăpușna și Sărata Gal­benă din raionul Hâncești și patru localități din stînga Nistrului: Coș­ni­ța, Corjova, Doroțcaia și Grigori­opol.

În acest an, au fost adunate a­pro­ximativ 6.000 de cărți din partea ATRAG, Universitatea „Petre An­drei” din Iași și asociația ASTRA Iași, iar transportul pînă în Re­pu­bli­ca Moldova și înapoi a fost asi­gu­rat de către Departamentul Ro­mâ­nilor de Pretutindeni. După 12 ore de stat în Vama Sculeni, insistențe, telefoane la cinci dintre cele 16 ministere și la alți oameni influenți de la Chișinău, vameșii i-au lăsat pe tinerii basarabeni să treacă granița cu cărți pentru satele Elizaveta, Măr­culești și Bahrinești din raionul Flo­rești și Universitatea „Alecu Ru­sso” din Bălți.

Ioan STOLERU