Lecție de gastronomie în parcare

Cum nu am dat de mult pe la bise­rică, îmi revanșa mergînd la tîrgul de pro­duse cu­li­nare „De Paște la Golia”. În parca­rea mică din fața mănăstirii stau înghesuite cîteva construcții din pîn­ză al­bas­tră care adăpostesc bucate de pus pe mesele celor care celebrea­ză săr­bă­toa­rea pascală. În primul cort, așe­zate ca la paradă, stau în linie cî­te­va tăvi cu pră­jituri. Dintre toate, ba­cla­va­lele îmi fac cel mai insistent cu o­chiul, dar am bani doar pentru o ca­fea și trei covrigi, așa că merg mai de­par­te. La ur­mă­toa­rea ta­ra­bă stau așe­za­te, ca într-o joa­că, obi­ecte create de copiii cu dizabilități de la Centrul Social-Edu­cativa din Galata.

Într-un coș sînt înșirate cîteva fe­licitări cu flori decupate cu cutter-ul, iar pe masă lumînări, aranjamente și inimioare din hîrtie lipite pe bucățele de pînză. Am cum­părat una din bu­că­ți­le de material de­cupate cu grijă și mi s-a părut că mai mult am luat-o pe gratis pentru că am scos din buzunar doar un leu. Trec re­pede pe lîngă produsele na­tu­ris­te și ajung la tăvile cu plăcinte și co­zo­naci, colăcei și pîini împle­ti­te. Me­rin­dele coapte în cuptor sînt stră­ju­ite straș­nic de o babă și un moș­neag desenați în aluat. Au pomeții ru­meni și ieșiți în relief, ceea ce mă fa­ce să o întreb pe vînzătoarea durdulie ca­re e secretul care a dat expresivitate scul­pturilor. „Nu pot să-ți zic că mi-ai fura meseria,” spune aceasta grav. Reu­șesc cu greu să îi explic că nu aș ști să fac nici cel mai simplu aluat, da­rămite să mai și modelez chipuri de om. Într-un final îmi vinde pentru un zîmbet și un „săru’mîna” secretul: un pic mai mult aluat în zona po­me­ți­lor.

De la prăvălia cu pîine mă îndrept vi­zavi, la cea cu preparate din car­ne. Muș­chiul de vită afumat, șunca și cîr­năciorii, costițe și caltaboși legați cu sfoară îmbie toți trecătorii să guste măcar din ochi bucatele, dacă postul nu le dă voie încă să se înfrupte. La cortul vecin, două sticle de vin natural „din care poți gusta stru­gu­rii”, cum îl laudă un bărbat roșu în obraji, mă fac să înghit în sec. Mă întorc de­zo­ri­en­tat spre taraba pe ca­re tronau bu­cățile de carne afumată apoi iar spre sticle­le cu vin. Nici nu mai știu la ca­re să pri­vesc așa că plec visînd, cu mi­cuța ini­mioară cum­pă­ra­tă, spre to­ne­ta cu co­vrigi din stația de tramvai. Acum abia văd că pe spa­tele ei era lipit un mic răvaș: Dra­gos­tea constă în dorința de a da ceea ce este al tău altuia și de a simți ferici­rea acestuia ca și cum ar fi a ta…

Andrei MIHAI