Halucinațiile unei dependențe binecuvîntate

Vineri seară, în Uzina cu teatru, am fost purtați pe ritmuri de grunge, presărate cu trimiteri la perioada comunistă și geneză. Din acest ghiveci a luat naștere premiera de la Nirvana, un experiment cu plusuri și minusuri. Pe scaunele din sala mică am învățat să ținem cu scriitorul neîmplinit care are ca model în viață, pe rînd, un rocker fără succes și un fiu de milițian. O combinație dreasă intens într-o halucinație de 90 de minute.

Nirvana Uzinei cu Teatru e un loc al zbaterii, iar Toma și Kurt sînt do­­uă jumătăți ale unui întreg privite în oglindă. În semi-obscuritatea din sală nici nu-i distingi: freamătă, se mișcă și mur­mură la fel. Dar cînd se aprind re­flec­toarele, pasiunea din ochi îi împarte. To­ma e pe cale să devină un scriitor ratat. N-a ajuns încă acolo pentru că, efectiv, încă nu a scris nimic. Pe treptele sce­nei, își poartă manuscrisul ca pe-o cruce. Îl arde în buzunarul de la piept și pare că i se sfărîmă între degete cînd se a­pro­pi­e de el cu penița. Îl doboară la pămînt, îl ridică, îi dă speranța că viitorul îi re­zervă ceva mai mult decît chinul pre­zen­tului. Dar, în vise, nu se vede nicioda­tă scriitor. E pe un cîmp cu grîu proas­păt încolțit, în care caută disperat um­bră dar nu găsește. Coborînd pe trep­te­le ge­nezei, se contorsionează și se trîn­teș­te pe podea, chircindu-se cum o fă­cea în­a­in­te să se nască.

Kurt e o imitație. Pupilele i se di­la­tă cînd se enervează, ascultă doar muzi­ca adevărată, înregistrată în studio și a­du­să acasă pe discuri, nu cea copiată de pe Internet, și Toma îl venerează. N-au bani, dar scriitorul mereu îi face moftu­rile. Îl vede ca pe-un alter ego, ceva ce-ar fi putut ajunge și el dacă talentul său nu era să scrijelească manuscrise ca­­re nu vor vedea lumina tiparului. Gra­­­vitează în jurul lui Toma, îi șoptește în u­reche, îi manipulează gîndurile și-i con­fundă realitatea. Cînd începe să cînte, ochii lui Toma se golesc, începe să dan­­seze fără noimă, pierdut în tot și de toa­te. Într-un mod anormal, se comple­tea­ză. Cînd își jură unul altuia, o fac pe Pa­­nait Istrati și pe Jimi Hendrix.

Kurt mai are tendințele depresive a­le unui rockstar. E agitat, vulgar, sare, se aruncă la pămînt, iar în beția mo­men­tului începe să cînte alături de trupa pre­­zentă la spectacol. Fumează în pa­u­ze­le din­tre melodii, bea tărie dintr-o sti­clă cu gîtul îngust și-și lasă capul să a­tîr­ne lip­sit de viață, murmurînd aceleași ritmuri obsesive, părînd uneori de o li­niș­te trans­cedentală, la graniță cu moar­­tea.

Manuscrisul nimănui

În existența lor își face loc Ve­ci­nul, un individ masiv, cu față de ma­fi­ot, care îl atrage pe Toma către o lume rup­tă dintr-un roman de aventură. În­ce­pe fragil, tînărul acceptînd inițial un de­o­dorant, apoi niște bani, ca în final să ajungă să-l urmărească pe-un oareca­re Mister Pink, să-i facă poze cu a­man­ta și să se ia bătaie cu gărzile sale de corp.

E ca o inițiere forțată. Kurt, care trebuie să fie alături de Toma și să îl a­ju­te, e momit și el cu o chitară electrică și se distanțează. „Trebuie să ai grijă de ti­ne, eu am muzica mea, am concertele me­le”, repetă acesta obsesiv. Ma­nu­scri­sul pe care scriitorul îl purta peste tot za­ce acum într-un colț, mototolit și uitat de toată lumea. Luminile se închid din nou, în aerul din sală plutind doar fu­mul gros de țigără. Apar frînturi din co­pilăria vecinului și ale lui Toma, pe rînd, spasmatic. Vecinul a fost chinuit de tatăl său, un milițian, și mînat să-i cal­ce pe urme, în timp ce versiunea pre­șco­lară a tînărului promova la matema­tică pentru că mama sa se culca cu profesorul.

În această lume a lipsei modelelor și a falselor reprezentații, reflectoarele se aprind și Toma e lăsat singur cu Mis­­ter Pink, chircit la podea, cu un pis­tol în mînă. Ezită între a-i lua viața, a-și cur­ma propria existență sau în a-l îm­puș­ca pe Kurt, care s-a întors după el, de­și scri­­itorul l-a alungat întruna.

Teatru cu boxe

„Nirvana” se vrea a fi o piesă de tea­tru inovativ. În primul rînd, prin pre­zența unei trupe lîngă scenă, care a cîn­tat live melodii ale formației eponime, in­terpretate de Kurt, copia solistului a­cesteia din ’70, Kurt Cobain. În sala mi­că, însă, delirul cîntărețului era redat la două-trei boxe imense, care ar fi pă­rut zgomotoase și într-o sală de cinema, darămite în încăperea în care cu greu s-au îngrămădit 100 de spectatori. Și, cum stilul era rock-ul grunge, țipetele lungi au făcut ca mulți dintre cei pre­zenți să-și împingă mîinile înspre urechi, tre­sărind vizibil și strîngînd din dinți într-o grimasă dureroasă.

Însă, fortuit sau nu, personajele in­ter­pretate s-au completat aproape perfect. Dacă Vlad Volf (Toma) a părut pe a­lo­curi rigid sau Cosmin Maxim (Kurt) prea agitat și greu de înțeles, prezența Andreei Boboc în rol dublu de mamă a fost o pauză proaspătă de la halucina­ți­a existenței celor doi tineri, iar Gelu Za­haria a interpretat cu un umor proas­păt atît rolul matematicianului cît și pe cel al tatălui milițian. Prestația acestuia din urmă a fost cu atît mai notabilă cu cît umorul a fost folosit într-un mod ne­convențional în piesă. Fiind în­căr­ca­tă la început de simboluri, confuză, ab­strac­tă, la apariția lui Doru Aftanasiu, Vecinul, s-a transformat într-o re­pre­zen­tanție la scară redusă a unei co­me­dii, presărată cu trimiteri către perioada co­munistă, iar trecerea a părut, uneori, fo­r­țată.

În linii mari, poate că piesa nu a reușit să lase impresia de lipsă a mode­lelor, sugerată de către regizorul Liviu Cristian, însă a dat o notă de culoare a­parte metaforei inițierii. Fără influen­ța, negativă sau nu, a vecinului, Toma ar fi rămas captiv într-un manuscris, vio­lența realității fiind pentru el un tabu despre care nu era de ajuns să fi citit în cuvinte sinuoase. Trebuia trăită.

Cătălin HOPULELE