Halucinațiile unei dependențe binecuvîntate
De pe scena Iașului 11 aprilie 2012 Niciun comentariu la Halucinațiile unei dependențe binecuvîntate 1Vineri seară, în Uzina cu teatru, am fost purtați pe ritmuri de grunge, presărate cu trimiteri la perioada comunistă și geneză. Din acest ghiveci a luat naștere premiera de la Nirvana, un experiment cu plusuri și minusuri. Pe scaunele din sala mică am învățat să ținem cu scriitorul neîmplinit care are ca model în viață, pe rînd, un rocker fără succes și un fiu de milițian. O combinație dreasă intens într-o halucinație de 90 de minute.
Nirvana Uzinei cu Teatru e un loc al zbaterii, iar Toma și Kurt sînt două jumătăți ale unui întreg privite în oglindă. În semi-obscuritatea din sală nici nu-i distingi: freamătă, se mișcă și murmură la fel. Dar cînd se aprind reflectoarele, pasiunea din ochi îi împarte. Toma e pe cale să devină un scriitor ratat. N-a ajuns încă acolo pentru că, efectiv, încă nu a scris nimic. Pe treptele scenei, își poartă manuscrisul ca pe-o cruce. Îl arde în buzunarul de la piept și pare că i se sfărîmă între degete cînd se apropie de el cu penița. Îl doboară la pămînt, îl ridică, îi dă speranța că viitorul îi rezervă ceva mai mult decît chinul prezentului. Dar, în vise, nu se vede niciodată scriitor. E pe un cîmp cu grîu proaspăt încolțit, în care caută disperat umbră dar nu găsește. Coborînd pe treptele genezei, se contorsionează și se trîntește pe podea, chircindu-se cum o făcea înainte să se nască.
Kurt e o imitație. Pupilele i se dilată cînd se enervează, ascultă doar muzica adevărată, înregistrată în studio și adusă acasă pe discuri, nu cea copiată de pe Internet, și Toma îl venerează. N-au bani, dar scriitorul mereu îi face mofturile. Îl vede ca pe-un alter ego, ceva ce-ar fi putut ajunge și el dacă talentul său nu era să scrijelească manuscrise care nu vor vedea lumina tiparului. Gravitează în jurul lui Toma, îi șoptește în ureche, îi manipulează gîndurile și-i confundă realitatea. Cînd începe să cînte, ochii lui Toma se golesc, începe să danseze fără noimă, pierdut în tot și de toate. Într-un mod anormal, se completează. Cînd își jură unul altuia, o fac pe Panait Istrati și pe Jimi Hendrix.
Kurt mai are tendințele depresive ale unui rockstar. E agitat, vulgar, sare, se aruncă la pămînt, iar în beția momentului începe să cînte alături de trupa prezentă la spectacol. Fumează în pauzele dintre melodii, bea tărie dintr-o sticlă cu gîtul îngust și-și lasă capul să atîrne lipsit de viață, murmurînd aceleași ritmuri obsesive, părînd uneori de o liniște transcedentală, la graniță cu moartea.
Manuscrisul nimănui
În existența lor își face loc Vecinul, un individ masiv, cu față de mafiot, care îl atrage pe Toma către o lume ruptă dintr-un roman de aventură. Începe fragil, tînărul acceptînd inițial un deodorant, apoi niște bani, ca în final să ajungă să-l urmărească pe-un oarecare Mister Pink, să-i facă poze cu amanta și să se ia bătaie cu gărzile sale de corp.
E ca o inițiere forțată. Kurt, care trebuie să fie alături de Toma și să îl ajute, e momit și el cu o chitară electrică și se distanțează. „Trebuie să ai grijă de tine, eu am muzica mea, am concertele mele”, repetă acesta obsesiv. Manuscrisul pe care scriitorul îl purta peste tot zace acum într-un colț, mototolit și uitat de toată lumea. Luminile se închid din nou, în aerul din sală plutind doar fumul gros de țigără. Apar frînturi din copilăria vecinului și ale lui Toma, pe rînd, spasmatic. Vecinul a fost chinuit de tatăl său, un milițian, și mînat să-i calce pe urme, în timp ce versiunea preșcolară a tînărului promova la matematică pentru că mama sa se culca cu profesorul.
În această lume a lipsei modelelor și a falselor reprezentații, reflectoarele se aprind și Toma e lăsat singur cu Mister Pink, chircit la podea, cu un pistol în mînă. Ezită între a-i lua viața, a-și curma propria existență sau în a-l împușca pe Kurt, care s-a întors după el, deși scriitorul l-a alungat întruna.
Teatru cu boxe
„Nirvana” se vrea a fi o piesă de teatru inovativ. În primul rînd, prin prezența unei trupe lîngă scenă, care a cîntat live melodii ale formației eponime, interpretate de Kurt, copia solistului acesteia din ’70, Kurt Cobain. În sala mică, însă, delirul cîntărețului era redat la două-trei boxe imense, care ar fi părut zgomotoase și într-o sală de cinema, darămite în încăperea în care cu greu s-au îngrămădit 100 de spectatori. Și, cum stilul era rock-ul grunge, țipetele lungi au făcut ca mulți dintre cei prezenți să-și împingă mîinile înspre urechi, tresărind vizibil și strîngînd din dinți într-o grimasă dureroasă.
Însă, fortuit sau nu, personajele interpretate s-au completat aproape perfect. Dacă Vlad Volf (Toma) a părut pe alocuri rigid sau Cosmin Maxim (Kurt) prea agitat și greu de înțeles, prezența Andreei Boboc în rol dublu de mamă a fost o pauză proaspătă de la halucinația existenței celor doi tineri, iar Gelu Zaharia a interpretat cu un umor proaspăt atît rolul matematicianului cît și pe cel al tatălui milițian. Prestația acestuia din urmă a fost cu atît mai notabilă cu cît umorul a fost folosit într-un mod neconvențional în piesă. Fiind încărcată la început de simboluri, confuză, abstractă, la apariția lui Doru Aftanasiu, Vecinul, s-a transformat într-o reprezentanție la scară redusă a unei comedii, presărată cu trimiteri către perioada comunistă, iar trecerea a părut, uneori, forțată.
În linii mari, poate că piesa nu a reușit să lase impresia de lipsă a modelelor, sugerată de către regizorul Liviu Cristian, însă a dat o notă de culoare aparte metaforei inițierii. Fără influența, negativă sau nu, a vecinului, Toma ar fi rămas captiv într-un manuscris, violența realității fiind pentru el un tabu despre care nu era de ajuns să fi citit în cuvinte sinuoase. Trebuia trăită.
Cătălin HOPULELE
Adaugă un comentariu