Cinema Paradiso
Șah-mat 11 aprilie 2012 Niciun comentariu la Cinema Paradiso 1Ce îmi place mie la capitală e că, dacă ai chef, undeva în oraș, oricînd poți vedea un film bun. Dacă guști Hollywood-ul cu blockbustere și comedii romantice, ai seria nesfîrșită de multiplexuri de mall, cu ale lor săli plușate, spectatori care nu se pot abține să nu comenteze sau să răspundă la telefon în timpul proiecției, cu biletele pe care dai o treime de salariu (dacă se întîmplă să îți dorești să vezi o premieră în zi de week-end), cu floricele sărate și suc îndoit cu gheață.
Tot aici ai parte de ultimele tehnologii, IMAX sau 3 D. Dacă nu înghiți entertainment-ul de genul acesta, pe listă urmează cinematografele romantice. Cel dintîi și cel mai aproape de inima mea e Elvira Popescu, un cinematograf cochet, proaspăt renovat, în spatele clădirii Institutului Cultural Francez. Aici am văzut, cufundată în fotoliile joase (schimbate în urma renovării din păcate cu altele noi, foarte roșii), în schimbul sumei de cinci lei, zeci de filme europene. La Elvira Popescu, la fel ca și la Studio, nu-i o rușine să mergi de unul singur la film. Mereu te vei simți bine printre celelalte suflete cinefile singuratice, cum e domnul cu trenci și freză Einstein, care la cîte o secvență acompaniată de muzică, ridică mîinile în aer și dă din degete precum un dirijor. Ce dacă stă pe scaunul din fața ta!
La Cinema Studio am văzut cele mai multe filme de festival și aici se strecoară, din cînd în cînd, un nebun homeless, care miroase atît de urît, încît se face loc în jurul lui. Nimeni nu îl dă niciodată afară din sală. Pesemne că are abonament. Îmi place că atunci cînd e sala plină, pot să îmi trag un fotoliu din foaier, în colțul din dreapta spate și văd filmul, cu picioarele lungite, ca în avion la Business Class. La cinemateca Union nu e bine să vii cu bicicleta. Paznicul nu înțelege că hipsterul cinefil nu poate lăsa bicla de două mii de euro afară, sprijinită de un stîlp, și chiar dacă holul de la intrare e destul de generos cu spațiul, acolo e jurisdicția lui și nimeni nu parchează biciclete. La Eforie se întîlmplă să nimerești la filme în germană, cu subtitrarea în italiană sau poate la vreun film mut, a cărui tăcere e acoperită de acordurile Radio ZU venite din cafeneaua ce funcționează în foaier. Chiar dacă sala are parter și balcon, niciodată ușa de la parter nu e deschisă.
Dar sus e loc suficient pentru cei cîțiva spectatori rătăciți: doi pensionari din care unul se întîmplă să sforăie, un tînăr cu orientare sexuală incertă și eventual o pereche rătăcită, care foiește o pungă de chips-uri. Aici nu e indicat să vii singură, din motive lesne de ghicit. Și ar mai fi un cinematograf aproape intim, undeva în cartierul Cotroceni. Dar pentru asta trebuie să fii suficient de curios să părăsești centrul orașului pentru o experiență marca Glendale Studio. Era cît pe ce să uit de Noul Cinematograf al Regizorului Român. În afară de scaunele ca niște bănci de clasă, complet incomode pentru o vizionare de două ore, și de foarte desele probleme tehnice, aici poți vedea cel mai adesea, așa cum îi zice și numele, filme românești, în regia tinerilor absolvenți de UNATC. Și acum că a dat căldura, nimic nu se compară cu o experiență cinematografică în aer liber. La E-Uranus, vezi stele de cinema sub clar de lună.
Ideea acestei tablete mi-a venit după ce aseară am asistat cu tristețe la deschiderea unui club de fițe într-un fost cinematograf. În semn de respect pentru aceste temple ale cinema-ului, azi am cumpărat un bilet la cinematecă și am văzut French Cancan, în regia lui Jean Renoir. Nici un film văzut acasă, în fața calculatorului, nu se compară cu experiența hipnotizantă dintre supusul spectator și marele ecran.
Alina BĂISAN
Adaugă un comentariu