Cinema Paradiso

Ce îmi place mie la capitală e că, da­că ai chef, undeva în oraș, oricînd po­ți vedea un film bun. Dacă guști Ho­llywood-ul cu blockbustere și co­me­dii romantice, ai seria nesfîrșită de multi­plexuri de mall, cu ale lor săli plu­șa­te, spectatori care nu se pot abține să nu co­menteze sau să răspundă la telefon în timpul proiecției, cu biletele pe care dai o treime de salariu (dacă se în­tîm­plă să îți dorești să vezi o premi­e­ră în zi de week-end), cu floricele să­ra­te și suc îndoit cu gheață.

Tot aici ai par­te de ultimele tehnologii, IMAX sau 3 D. Dacă nu înghiți entertainment-ul de genul acesta, pe listă ur­mea­ză cinematografele romantice. Cel din­tîi și cel mai aproape de inima mea e Elvira Popescu, un cinematograf co­chet, proaspăt renovat, în spatele clă­di­rii Institutului Cultural Francez. A­ici am văzut, cufundată în fotoliile joa­se (schimbate în urma renovării din păcate cu altele noi, foarte roșii), în schi­mbul sumei de cinci lei, zeci de fil­me europene. La Elvira Popescu, la fel ca și la Studio, nu-i o rușine să mer­gi de unul singur la film. Mereu te vei simți bine printre celelalte suflete ci­nefile singuratice, cum e domnul cu trenci și freză Einstein, care la cîte o sec­vență acompaniată de muzică, ri­di­că mîinile în aer și dă din degete pre­cum un dirijor. Ce dacă stă pe s­ca­u­nul din fața ta!

La Cinema Studio am văzut cele mai multe filme de festival și aici se strecoară, din cînd în cînd, un nebun homeless, care miroase atît de u­rît, încît se face loc în jurul lui. Ni­me­ni nu îl dă niciodată afară din sală. Pe­semne că are abonament. Îmi pla­ce că atunci cînd e sala plină, pot să îmi trag un fotoliu din foaier, în colțul din dreapta spate și văd filmul, cu pi­cio­a­rele lungite, ca în avion la Business Class. La cinemateca Union nu e bi­ne să vii cu bicicleta. Paznicul nu în­țe­le­ge că hipsterul cinefil nu poate lăsa bic­la de două mii de euro afară, sprijinită de un stîlp, și chiar dacă holul de la in­tra­re e destul de generos cu spațiul, a­colo e jurisdicția lui și nimeni nu par­chează biciclete. La Eforie se întîlmplă să nimerești la filme în germană, cu sub­titrarea în italiană sau poate la vre­un film mut, a cărui tăcere e acoperi­tă de acordurile Radio ZU venite din ca­fe­neaua ce funcționează în foaier. Chi­ar dacă sala are parter și balcon, ni­cio­da­tă ușa de la parter nu e deschisă.

Dar sus e loc suficient pentru cei cî­ți­va spectatori rătăciți: doi pensionari din care unul se întîmplă să sforăie, un tî­năr cu orientare sexuală incertă și e­ven­tual o pereche rătăcită, care fo­ieș­te o pungă de chips-uri. Aici nu e indicat să vii singură, din motive lesne de ghi­cit. Și ar mai fi un cinematograf a­proa­pe in­tim, undeva în cartierul Co­tro­ceni. Dar pentru asta trebuie să fii su­fi­ci­ent de curios să părăsești centrul orașului pentru o experiență mar­ca Glendale Stu­dio. Era cît pe ce să uit de Noul Cinematograf al Re­gi­zo­ru­lui Ro­mân. În afară de scaunele ca niște bănci de clasă, complet incomo­de pentru o vizionare de două ore, și de foarte desele probleme tehnice, ai­ci poți vedea cel mai adesea, așa cu­m îi zice și numele, filme ro­mâ­neș­ti, în regia tinerilor absolvenți de UNATC. Și acum că a dat căldura, ni­mic nu se compară cu o experiență ci­ne­ma­to­gra­fică în aer liber. La E-U­ra­nus, ve­­zi stele de cinema sub clar de lună.

Ideea acestei tablete mi-a venit du­pă ce aseară am asistat cu tristețe la deschiderea unui club de fițe într-un fost cinematograf. În semn de res­pe­ct pentru aceste temple ale cinema-u­lui, azi am cumpărat un bilet la cinema­te­­că și am văzut French Cancan, în re­gia lui Jean Renoir. Nici un film vă­zut acasă, în fața calculatorului, nu se compară cu experiența hipno­tizan­tă dintre supusul spectator și marele ecran.

Alina BĂISAN