Filmul de după dealurile Iașului
Editorial 30 mai 2012 Niciun comentariu la Filmul de după dealurile Iașului 2Un spirit deghizat al Satanei trebuie să locuiască în Moldova asta a noastră, din moment ce tulburările mai adînci ale neamului ce au plecat de aici sînt premiate la Cannes. Cristian Mungiu, ieșean, este regizorul care a făcut ca așa-numitul realism al societății noastre să rezoneze în conștiința internațională cu drama morală de cea mai încarnată sorginte.
Dacă „4 luni, 3 săptămîni și 2 zile” a cîștigat Palmes d’Or-ul în 2007 pe seama ilustrării explicite a tabu-ului practicii avortului în perioada comunistă, anul acesta, „După dealuri” a venit iarăși să înscrie în punctul sensibil al controverselor legate de problematica vieții și-a morții, cu un premiu pentru scenariu și două pentru interpretare în rol feminin.
Două femei aflate într-o relație pseudo-erotică, transpuse sub dominanța unui Rasputin autohton și o exorcizare fatală, concretizate într-un caz real, un subiect de presă ultra-exploatat și, mai apoi, un „roman jurnalistic” al Tatianei Niculescu Bran au fost mizele unei noi lovituri pe piața internațională a filmului. Desigur că Mungiu, împreună cu actrițele Cosmina Stratan și Cristina Flutur, ieșence și ele, nu s-au înscris în jocul producției la care s-au înhămat în linia unei previzibile producții hollywoodiene. Drama s-a construit pe spinarea spiritului frust, aproape sterp al zonelor acestora de cîmpie arse de soartă în care crește numai buruiana destinului de-un absurd ce s-ar sufoca de prea multe stereotipuri ale ficțiunii. Și se pare că asta marchează și suscită deopotrivă opinia publică de peste hotare (cel puțin în granițele celor europene).
Altfel spus, noi trăim în proximitatea noastră spațio-temporală subiectul de presă și subiectul cinematografic deopotrivă, fiind un soi de epicentru al happening-ului al cărui formidabil intrinsec este de cea mai densă notorietate. Creștem cu simțul dramei în vene, însă puțini dintre noi reușesc să-l exprime și să-l redea în manieră artistică și să-l vîndă pe piață. Poate că Mungiu nu face nimic în ochii celor neavizați în critica cinematografică, și nici cele două actrițe plecate de pe băncile facultăților ieșene nu sînt excepționale. Însă ele, după cum a precizat și Mungiu au spiritul acela care integrează, prin înfățișare, mimică, gestică și manifestare firească, la nivel originar, demonii lui Dostoievski în amestecul acela pur de angelic cu diavolesc.
Tanacu este o comună din județul Vaslui, din regiunea Moldovei, din România. Acolo, undeva, după niște dealuri, se zice că o femeie ar fi fost exorcizată pînă la moarte de un preot cu o vocație îndoielnică. Mungiu însă nu trage concluzii, scopul lui nu este să dea verdicte. Finalul filmului „După dealuri” este puternic și deschis. Scenariul nu este gonflat, nici ultra-dramatizat, frapează, după cum spuneam, printr-o înaltă definiție în reflectarea realității. Și inglobează ideea conform căreia „pe lista cu printre cele 464 de păcate stabilite de Biserica Ortodoxă nu figurează și cel al indiferenței. Un alt detaliu frapant este că, în urmă cu cincisprezece ani, lista acestor păcate era mult mai scurtă, deci a crescut în societatea de acum. După 50 de ani de comunism, oamenii și-au pierdut liberul arbitru. Sînt anesteziați” (sursa: Filmreporter.ro). În acest caz ne este îngăduit să mai facem avorturi nepermise și păcate inadmisibile. Măcar pentru a ne manifesta libertatea de conștiință a cărei fatalități nu poate fi mai dură decît moartea în sine.
Laura PĂULEȚ
Adaugă un comentariu