Filmul de după dealurile Iașului

Un spirit deghizat al Satanei trebuie să lo­cu­iască în Moldova asta a noastră, din mo­ment ce tulburările mai adînci ale neamului ce au plecat de aici sînt premiate la Cannes. Cris­tian Mungiu, ieșean, este regizorul care a fă­cut ca așa-numitul realism al societății noas­tre să rezoneze în conștiința internațională cu dra­ma morală de cea mai încarnată sorginte.

Dacă „4 luni, 3 săptămîni și 2 zile” a cîștigat Palmes d’Or-ul în 2007 pe seama ilustrării ex­plicite a tabu-ului practicii avortului în pe­rioa­da comunistă, anul acesta, „După dealuri” a venit iarăși să înscrie în punctul sensibil al con­troverselor legate de problematica vieții și-a morții, cu un premiu pentru scenariu și do­uă pentru interpretare în rol feminin.

Două femei aflate într-o relație pseudo-e­ro­­tică, transpuse sub dominanța unui Ras­pu­tin autohton și o exorcizare fatală, concre­ti­za­te într-un caz real, un subiect de presă ultra-ex­ploatat și, mai apoi, un „roman jurnalistic” al Tatianei Niculescu Bran au fost mizele u­nei noi lovituri pe piața internațională a filmului. Desigur că Mungiu, împreună cu actrițele Cosmina Stratan și Cristina Flutur, ieșence și ele, nu s-au înscris în jocul producției la ca­re s-au înhămat în linia unei previzibile pro­duc­­ții hollywoodiene. Drama s-a construit pe spinarea spiritului frust, aproape sterp al zo­ne­lor acestora de cîmpie arse de soartă în care creș­te numai buruiana destinului de-un absurd ce s-ar sufoca de prea multe stereotipuri ale ficțiunii. Și se pare că asta marchează și suscită deo­potrivă opinia publică de peste hotare (cel puțin în granițele celor europene).

Altfel spus, noi trăim în proximitatea noas­tră spațio-temporală subiectul de presă și su­biec­tul cinematografic deopotrivă, fiind un soi de epicentru al happening-ului al cărui formidabil intrinsec este de cea mai densă notorie­tate. Creștem cu simțul dramei în vene, însă pu­țini dintre noi reușesc să-l exprime și să-l redea în manieră artistică și să-l vîndă pe piață. Poate că Mungiu nu face nimic în ochii celor neavizați în critica cinematografică, și nici cele două actrițe plecate de pe băncile facul­tă­ți­lor ieșene nu sînt excepționale. Însă ele, după cum a precizat și Mungiu au spiritul acela ca­re integrează, prin înfățișare, mimică, gestică și manifestare firească, la nivel originar, de­monii lui Dostoievski în amestecul acela pur de angelic cu diavolesc.

Tanacu este o comună din județul Vaslui, din regiunea Moldovei, din România. Acolo, undeva, după niște dealuri, se zice că o femeie ar fi fost exorcizată pînă la moarte de un preot cu o vocație îndoielnică. Mungiu însă nu tra­ge concluzii, scopul lui nu este să dea verdic­te. Finalul filmului „După dealuri” este puternic și deschis. Scenariul nu este gonflat, nici ul­tra-dramatizat, frapează, după cum spu­neam, printr-o înaltă definiție în reflectarea rea­lității. Și inglobează ideea conform căreia „pe lista cu printre cele 464 de păcate stabilite de Biserica Ortodoxă nu figurează și cel al in­di­fe­ren­ței. Un alt detaliu frapant este că, în urmă cu cinci­sprezece ani, lista acestor păcate era mult mai scurtă, deci a crescut în societatea de acum. Du­pă 50 de ani de comunism, oamenii și-au pierdut liberul arbitru. Sînt anesteziați” (sursa: Filmreporter.ro). În acest caz ne este îngăduit să mai facem avorturi nepermise și pă­cate i­na­d­misibile. Măcar pentru a ne manifesta li­ber­­tatea de conștiință a cărei fatalități nu poate fi mai dură decît moartea în sine.

Laura PĂULEȚ