În Vadu Roșca, sufletele se inundă cu amintiri
Moldova de după dealuri 7 iunie 2012 Niciun comentariu la În Vadu Roșca, sufletele se inundă cu amintiri 36Ulițele uscate, bătătorite de roțile bicicletelor care le taie de-a lungul în fiecare zi, ridică din vreme în vreme o pîclă murdară peste ochii celor ce trec prin sat pentru prima oară. Cei care-l știu pe de rost merg mai departe nestingheriți, bucurîndu-se, amar, de seceta scurtă. Și dacă le amintești de vara lui 2005, pieptul le icnește ca după o gură de apă înghițită prea din scurt și mîinile li se deschid larg, arătînd, cu amîndouă deodată, înspre Putna și Siret. Își amintesc cum Vadu Roșca s-a umplut atunci de-un mîl întunecat și apele rîurilor s-au unit deasupra lor. Însă, deși știu că vor lua amintirile de-atunci pînă pe lumea cealaltă, s-au învățat singuri să zîmbească, acolo în singurătatea locului și doar cînd se adună nori de ploaie se uită, din nou, căutător la cele patru maluri.
De la Vulturu, șoseaua dinspre Focșani se rupe și trimite către Vadu Roșa un drum care coboară, nepietruit și stins, ici-colo, de cîte-o băltoacă de la ploile de-acum o zi, două. Coloane de basculante și tiruri lungi îți zguduie pămîntul sub picioare și umplu de praf chipurile celor care-și sapă porumbul pe cîmp. Se întorc sau pleacă de la balastierele de lîngă Siret, goale sau duduind de greutatea pietrișului și împrăștie dîrele de apă cît colo. Oamenii nu se întorc, s-au obișnuit cu huruitul lor și sparg în continuare bulgării. „Da’ cu ce-ați venit? Ați lăsat mașina la Vulturu, așa-i?”, mă-ntreabă o bătrînă în vreme ce-și strunește calul din coșul căruței. Se încruntă a îngrijorare cînd îi spun că nu-i așa, fiindcă știe că nu mai apucă nimeni drumul spre satul ei așa, la pas. „Poate doar dacă mereți la pește, la Siret, zic”.
Ocrotiți de liniște
E limpede de unde începe satul, căci pînă la el nu dai de vreo casă, de-un glas de om ori măcar de chelălăiala vreunui cîine. Chiar și-n inima lui, tot îți auzi respirația într-o liniștea întreruptă doar de roțile camioanelor și-abia pe la prînz încep să mai cutreiere ulițele cîțiva bătrîni. Suiți pe biciclete, cu capetele acoperite cu năframe și șepci ponosite, sătenii salută de departe, coborînd apăsat bărbia în piept. Bătrîni și cu chipurile pîrlite de soare, multora le dîrdîie cămășile murdare de pămînt sub motorul cîte-unui scuter la mîna a doua, c-o sapă în loc de ataș. Se strecoară pe ulicioare, pe lînga case care mai noi și mai semeț ridicate, care mai scufundate în praful drumului, cu lutul pereților spălat pînă la tîmplărie.
Unele au cimentul încă ud, nevăruit și gardul pe jumătate zidit, însă sînt străjuite de cîte-o casă pitică pe-ale cărei pereți au rămas cicatricile puhoiului de apă de-acum șapte ani. „N-am avut apă așa niciodată. Pînă sus, la grindă, închipuie-ți”, își amintește ’nea Mitică, ridicînd mîna dreaptă către cer, ca să-nțeleg de unde și pînă unde ajungea un asemenea șuvoi. Își trage spatele, trosnindu-l întrucîtva, și-și pune mîinile la spate, ca să calce mai mîndru pe uliță, în timp ce mă întreabă cum am ajuns la Vadu Roșca. El își amintește bine că s-a născut aici, iar cînd inundațiile i-au dărîmat munca, el a ridicat-o înapoi. „Mi-au dat și-acolo, la «Becali», dar m-am întors. Aveam casă și grădină acolo, da’ mai aveam ș-aici aici, iaca în mijlocul satului, toate cîte erau ale mele și n-am putut rămîne”, îmi spune și se-oprește deodată. „Las’ că nu mai crește Siretul așa”, se gîndește el cu fruntea scăldată în soare. Caută îndată să se scuture de gîndul ăsta și ocolește crîșma lui Blanaru, strîmbînd din nas cînd simte buzunarul gol sub apăsarea mîinii. „Era bună o bere, iaca ce cald îi”.
Fugăriți de ape
Blanaru e singur în prăvălia lui, printre rafturile orfane, pe jumătate, de marfă. Cu cămașa alăturea, pe spătarul scaunului, mîzgălește tot soiul de registre grele cu-n pix albastru și n-are chef de povești. Nu ridică chipul din foi cînd îmi întinde un rest și nici nu-l tulbur cu privirea. Locul e-aproape gol, cu cîteva sticle de bere și suc într-un frigider ruginit pe la colțuri. Și-n fața dughenii ăsteia, satul îți doarme sub ochi de pe-o bancă de fier. Aflu că aici se mai adună oamenii însetați de la prășit, dar rar și azi nu-i o zi dintr-acelea.
Abia din mijlocul satului, se-aud bocăneli de ciocan din curtea bisericii, unde cîțiva bărbați s-au adunat ca să ajute părintele să ridice un monument. „Că aici, în decembrie a lui ’57, a fost rebeliune anticomunistă”, mă lămurește Stănica Badiu, o femeie cu năframă roșie, spălăcită, care-și oprește bicicleta în dreptul bisericii. E venită să vadă dacă n-a terminat bărbatul ei treaba și-i e rușine să-l necăjească, de vreme ce lemnul încă trosnește și glasul părintelui încă se aude, îndrumător. A prins și ea vîrtejul de ape din 2005 și are amintirea lui, ca toți de-aici, înfiptă în inimă ca un țurțure rece. „Ultimul lucru pe care l-am spus copiilor înainte să se închidă și telefoane și tot, cînd a început să tragă mai tare ploaia, a fost «nu mai sunați acasă, dragii noștri, că n-aveți să mai găsiți nimic»”, își amintește „mama Stana”.
„Nu ne-a anunțat nimeni, n-am știut decît atunci cînd era deja tîrziu că vine peste noi atîta amar de apă”. Opt metri s-a coborît digul de la Siret, deodată, iar oamenii au stat în case pînă-n ultima clipă, numai cîțiva auzind, palid, cîte-o înștiințare de prăpăd. Doamna Stănica îmi povestește că bărbatul ei s-a dus la Siret devreme și s-a întors schimbat la față, dîndu-i de veste că „nu-i de glumă”. „Aveam un hectar de grîu treierat și era întins în curte să se usuce. Eu, minte proastă, am zis să-l strîngem în saci, că era tot munca noastră și scăpare aveam la o soră, care are vilă și era locul mai înalt. Da’ n-am mai avut vreme. Am luat fetele și-am fugit la soră-mea, iar din urmă apa a ne-a strîns ea agoniseala”, îmi poveștește cu amărăciune, dar cu-n surîs împăcat, femeia. Mai împinge din cînd în cînd, coarnele bicicletei și-i scîrțîie roțile cîțiva pași mai departe. „Ai venit pe jos? Ei, Doamne”, se minunează ea, cu mîna acoperindu-i buzele. Tot atunci li s-a spus că-i va șterge mîlul de pe fața pămîntului, iar mai apoi că vor băga buldozerele, să-i „scoată de pe hartă” și să-i mute la Vulturu, în „satul lui Becali”. „Da’ ne leagă locul ista. Cît ai fi de amărît, te leagă. Și-acolo n-aveai cu ce te descurca. Noi eram oameni care am muncit, am avut, am mîncat. Ori acolo nu era așa”, și doamna Stănica zîmbește, pornind spre casele de lîngă cimitir.
Adunați de bătrînețe
„Ce face tineretu’? Cu ce-ați venit?”, mă oprește deoparte Ionica Haralamb, coborîtă și ea de pe o șa de mușama găurită, cu sapa deoparte. A schimbat o vorba cu ’nea Nicușor și l-a lăsat în treaba lui. Se duce din timp la prășit, înspre Vulturu, să n-o prindă întunericul mai tîrziu. Atît are de făcut, să se-ngrijească de casă și de pămînt. Copiii au plecat, ai ei și-ai tuturor, s-au descurajat. De asta chipul satului e încrețit și bătrîn, de asta atîta liniște. „Eh, e liniște și pentru că mare lucru nu poți zice după ce-a fost”, spune femeia rîzînd. „N-am căzut la «Becali». Un inginer ne-a spus atunci să plecăm la Petrești, da’ acolo locul scump, 15 euro metrul pătrat. De iscălit s-a iscălit, dar, așa cum vedeți sătucul ista” și-și aruncă mîinile domol înspre case, așezîndu-și apoi baticul, „eram 700 de familii și locuri nu erau atîtea. Lumea noastră – hoață ca oaia, cînd o văzut că nu-i loc la Petrești, imediat o făcut cerere la Vulturu, unde-o construit Becali. Pe alți 160 i-au luat la Boțârlau. Nouă ne-o dat un ajutor de vreo 8 milioane și ne-am întors la casa noastră, am lipit-o, am cioplit-o și-am rămas la Vadu Roșca”, povestește fără răsuflare doamna Ionica, scuturîndu-și capotul cu palmele și adunîndu-l, ca să urce pe bicicletă. „Sîntem bătrîni, mamă, cum să facem dacă, uite, oleacă mai avem și iară urcă…” se stinge glasul ei ascuțit într-un nod care-i leagă cuvintele și-un gînd trimis către malurile Siretului. De departe, printre zgomotul pedalelor, se-aude, amar, „asta-i viața, mamă, abia asta-i viața”.
În vara lui 2005, după ce s-au retras apele, mama Stana a găsit acasă pămînt și rufe împletite cu mîl și numai în pod „doi cățeluși pe care-i uitasem acasă. Tremurau uzi și-nfricoșați, în podul casei, printre scînduri frînte”. Acum curțile-s curate, bătrînii și-au pus alte acoperișuri și cîțiva tineri care s-au încumetat să se întoarcă din țări străine au ridicat vile colorate, cu gard înalt de ciment, parcă de frica puhoiului de demult. Apoi au plecat, i-a descurajat liniștea și teama. În fața fiecărei case, pe prag ori în curte, cîțiva saci de ciment ori cîte-o rotocoală de beton au rămas să se așeze la temelii ori pe ziduri, dar nu-i mai amestecă nimeni cu apă.
Cum mergi spre Siret, tot mai multe case sînt goale. Înăuntru se ghicesc umbre de mobilă ruptă iar pereții-s aplecați și mai pocnesc, cîteodată, îngrămădiți sub acoperișul care stă să cadă. Cîteva haine împrăștiate, un pat hîit de-a-ndoaselea și-o ușă priponită cu-n par. Atîta mai păzește un dulău cu blană arămie, la umbra unui dud care scutură fructe coapte de-a latul drumului.
Strămutați de frică
Dincolo de deal, în „satul lui Becali”, cîțiva copii plesnesc cu tălpile în bălțile de apă, murdare și dese. „Aici i-au trimis, au vrut dinadins să mute Vadu Roșca aici și la Boțârlau, la ANL-uri. Dar vedeți, casele cad peste ei dacă nu-și fac gospodărie, dacă nu se îngrijesc de pomana asta”, îmi spune preotul Teodorescu. Nici el n-a uitat vara aceea. Își amintește cum s-au împărțit ajutoarele la sinistrați. „La un moment dat descărcase un microbuz în fața bisericii numai creme de mîini și de față”, povestește părintele. S-au adus și rechizite, cărți, căci în școală se investise imediat după nenorocire, au ridicat-o cît de cît înapoi. Dar de șapte ani, clădirea ține loc numai de secție de votare. „Și-i plimbă la vot și pe cei din Boțârlău și de-aici, de la Becali, că doar ei tot de Vadu Roșca aparțin”. Ar scrie părintele Teodorescu o carte despre ce i-a rămas în suflet după ce apa le-a spălat satul, dar „de le voi da vreodată la tipar, va fi abia cînd n-o să mai fiu în Vadu Roșca”, atît de grele-i sînt amintirile.
Biserica ridicată la intrarea în satul cel nou, unde i-au strămutat pe sinistrați, aruncă o odă bisericească prin difuzoare nevăzute și-odată cu ea un fior rece. Casele se aliniază de-a lungul unui drum mai nenorocit, parcă, decît ulițele din Vadu Roșca, dar locul respiră alt aer. Se-aude joc de copii, femeile se-ntorc de la șosea cu cîte-un braț de pîini ale căror colțuri pîrîie în mînuțele murdare ale prichindeilor. „Mulți spun că Vadu Roșca s-a retras într-însul. De nevoie, da, de nevoie. Cei care s-au întors au făcut-o fiindcă au avut măcar o scîndură la care să se-ntoarcă”, îmi spune o femeie, în grabă, ștergîndu-și sudoarea cu mîneca și privindu-mă cu ochii mijiți, ferindu-se de soare. „Noi n-am mai avut la ce. Și ca să apuci tot de la capăt…”, începe ea a se-ndepărta, călcînd apăsat pe ulița îngustă și intrînd într-o curte mai mare decît multe altele. Casa ei e roșie, iar din ce s-a construit la început nu se mai cunoaște „casa lui Becali”. Și fiindcă a zidit pe lîngă ea și alți pereți, iar grădina-i rodește, a putut să o păstreze. Încolo, după prima sută de case, unele uși abia se țin în balamale și pereții-s crăpați de sus pînă jos, iar bătrînii știu că dacă mai stau așa, o să le ia și acoperișul acela. Însă ei nu mai pot munci ca altădată. La Vadu Roșca aveau tot și-acum, acolo, e liniște și copiii nu se mai întorc să le ridice din nou casa.
N-apuc să merg decît cîțiva pași de-a lungul șoselei, ieșind de la „Becali” și o mașină se trage pe margine, aproape. Cu-același zîmbet ca al sătenilor din Vadu Roșca, omul îmi spune, domol, că „bătrînii s-au întors acolo, unde li-i locul. Nu toți, doar cei cărora le-a fost mamă și tată ulița satului”. Pe geamuri încep să se prelingă stropi mari, izbiți de vînt, amestecîndu-se cu praf. „Nu știu cum ați ajuns, că doar pe jos nu mai vine nimeni. Cei care trebuie să fie, apăi deja sînt acolo”. În urmă, privit din deal, Vadu Roșca rămîne să-și vindece în liniște, încă pe-atîția ani, rănile. „Amu’ tre’ să pornească bărbații spre Siret, să-l măsoare din ochi la fiecare picătură de ploaie. Amu li se cutremură inimile”.
Adaugă un comentariu