În Vadu Roșca, sufletele se inundă cu amintiri

Ulițele uscate, bătătorite de roțile bicicletelor care le taie de-a lungul în fiecare zi, ridică din vreme în vreme o pîclă murdară peste ochii celor ce trec prin sat pentru prima oară. Cei care-l știu pe de rost merg mai departe nestingheriți, bucurîndu-se, amar, de seceta scurtă. Și dacă le amintești de vara lui 2005, pieptul le icnește ca după o gură de apă în­ghi­țită prea din scurt și mîinile li se deschid larg, a­rătînd, cu amîndouă deodată, înspre Putna și Siret. Își amintesc cum Vadu Roșca s-a umplut atunci de-un mîl întunecat și apele rîurilor s-au unit deasupra lor. Însă, deși știu că vor lua amintirile de-atunci pînă pe lumea cealaltă, s-au învățat singuri să zîmbească, acolo în singurătatea locului și doar cînd se adună nori de ploaie se uită, din nou, căutător la cele patru maluri.

De la Vulturu, șoseaua dinspre Foc­șani se rupe și trimite către Vadu Roș­a un drum care coboară, nepietruit și stins, ici-colo, de cîte-o băltoacă de la ploile de-acum o zi, două. Co­loa­ne de basculante și tiruri lungi îți zgu­duie pămîntul sub picioare și umplu de praf chipurile celor care-și sapă po­rum­bul pe cîmp. Se întorc sau pleacă de la balastierele de lîngă Siret, goale sau duduind de greutatea pietrișului și împrăștie dîrele de apă cît colo. Oamenii nu se întorc, s-au obișnuit cu huruitul lor și sparg în continuare bulgării. „Da’ cu ce-ați venit? Ați lăsat mașina la Vulturu, așa-i?”, mă-ntreabă o bătrînă în vreme ce-și strunește calul din coșul căruței. Se încruntă a îngrijorare cînd îi spun că nu-i așa, fiindcă știe că nu mai apucă nimeni drumul spre satul ei așa, la pas. „Poate doar da­că mereți la pește, la Siret, zic”.

Ocrotiți de liniște

E limpede de unde începe satul, căci pînă la el nu dai de vreo casă, de-un glas de om ori măcar de chelălăiala vreunui cîine. Chiar și-n inima lui, tot îți auzi respirația într-o liniștea întreruptă doar de roțile camioanelor și-abia pe la prînz încep să mai cutreiere ulițele cîțiva bătrîni. Suiți pe biciclete, cu capetele acoperite cu năframe și șepci ponosite, sătenii salută de de­par­te, coborînd apăsat bărbia în piept. Bă­trîni și cu chipurile pîrlite de soare, mul­tora le dîrdîie cămășile murdare de pămînt sub motorul cîte-unui scuter la mîna a doua, c-o sapă în loc de ataș. Se strecoară pe ulicioare, pe lînga case ca­re mai noi și mai semeț ridicate, care mai scufundate în praful drumului, cu lutul pereților spălat pînă la tîm­plărie.

Unele au cimentul încă ud, ne­vă­ruit și gardul pe jumătate zidit, însă sînt străjuite de cîte-o casă pitică pe-ale cărei pereți au rămas cicatricile pu­ho­iului de apă de-acum șapte ani. „N-am avut apă așa niciodată. Pînă sus, la grin­dă, închipuie-ți”, își amintește ’nea Mitică, ridicînd mîna dreaptă că­tre cer, ca să-nțeleg de unde și pînă un­de ajungea un asemenea șuvoi. Își tra­ge spatele, trosnindu-l întrucîtva, și-și pu­ne mîinile la spate, ca să calce mai mîndru pe uliță, în timp ce mă întreabă cum am ajuns la Vadu Roșca. El își a­min­tește bine că s-a născut aici, iar cînd inundațiile i-au dărîmat munca, el a ridicat-o înapoi. „Mi-au dat și-a­co­lo, la «Becali», dar m-am întors. A­veam casă și grădină acolo, da’ mai aveam ș-aici aici, iaca în mijlocul sa­tu­­lui, toate cîte erau ale mele și n-am putut rămîne”, îmi spune și se-oprește de­odată. „Las’ că nu mai crește Siretul așa”, se gîndește el cu fruntea scăldată în soare. Caută îndată să se scuture de gîn­dul ăsta și ocolește crîșma lui Blanaru, strîmbînd din nas cînd simte buzunarul gol sub apăsarea mîinii. „E­ra bună o bere, iaca ce cald îi”.

Fugăriți de ape

Blanaru e singur în prăvălia lui, prin­tre rafturile orfane, pe jumătate, de marfă. Cu cămașa alăturea, pe spă­ta­rul scaunului, mîzgălește tot soiul de re­gistre grele cu-n pix albastru și n-are chef de povești. Nu ridică chipul din foi cînd îmi întinde un rest și nici nu-l tul­bur cu privirea. Locul e-aproape gol, cu cîteva sticle de bere și suc într-un fri­gider ruginit pe la colțuri. Și-n fața du­ghenii ăsteia, satul îți doarme sub ochi de pe-o bancă de fier. Aflu că aici se mai adună oamenii însetați de la pră­șit, dar rar și azi nu-i o zi dintr-a­ce­lea.

Abia din mijlocul satului, se-aud bo­căneli de ciocan din curtea bisericii, un­de cîțiva bărbați s-au adunat ca să ajute părintele să ridice un monument. „Că aici, în decembrie a lui ’57, a fost re­beliune anticomunistă”, mă lămu­reș­te Stănica Badiu, o femeie cu nă­fra­mă roșie, spălăcită, care-și oprește bi­ci­cleta în dreptul bisericii. E venită să va­dă dacă n-a terminat bărbatul ei treaba și-i e rușine să-l necăjească, de vre­me ce lemnul încă trosnește și gla­sul părintelui încă se aude, îndrumător. A prins și ea vîrtejul de ape din 2005 și are amintirea lui, ca toți de-aici, în­fip­tă în inimă ca un țurțure rece. „Ul­ti­mul lucru pe care l-am spus copiilor î­nainte să se închidă și telefoane și tot, cînd a început să tragă mai tare ploaia, a fost «nu mai sunați acasă, dragii noș­tri, că n-aveți să mai găsiți nimic»”, își a­mintește „mama Stana”.

„Nu ne-a anunțat nimeni, n-am știut decît atunci cînd era deja tîrziu că vine peste noi atîta amar de apă”. Opt metri s-a coborît digul de la Siret, de­o­dată, iar oamenii au stat în case pînă-n ultima clipă, numai cîțiva auzind, pa­lid, cîte-o înștiințare de prăpăd. Doam­na Stănica îmi povestește că bărbatul ei s-a dus la Siret devreme și s-a întors schim­bat la față, dîndu-i de veste că „nu-i de glumă”. „Aveam un hectar de grîu treierat și era întins în curte să se usuce. Eu, minte proastă, am zis să-l strîn­gem în saci, că era tot munca noas­tră și scăpare aveam la o soră, ca­re are vilă și era locul mai înalt. Da’ n-am mai avut vreme. Am luat fetele și-am fugit la soră-mea, iar din urmă apa a ne-a strîns ea agoniseala”, îmi po­veștește cu amărăciune, dar cu-n su­rîs împăcat, fe­meia. Mai împinge din cînd în cînd, coarnele bicicletei și-i scîr­țîie roțile cîți­va pași mai departe. „Ai venit pe jos? Ei, Doamne”, se mi­nu­nează ea, cu mîna acoperindu-i bu­zele. Tot atunci li s-a spus că-i va șter­ge mîlul de pe fața pămîntului, iar mai a­poi că vor băga buldozerele, să-i „scoa­tă de pe hartă” și să-i mute la Vulturu, în „satul lui Be­cali”. „Da’ ne leagă locul ista. Cît ai fi de amărît, te leagă. Și-acolo n-aveai cu ce te descurca. Noi eram oameni care am muncit, am a­vut, am mîncat. Ori acolo nu era așa”, și doamna Stănica zîmbește, pornind spre casele de lîngă cimitir.

Adunați de bătrînețe

„Ce face tineretu’? Cu ce-ați ve­nit?”, mă oprește deoparte Ionica Ha­ra­lamb, coborîtă și ea de pe o șa de mușama găurită, cu sapa deoparte. A schimbat o vorba cu ’nea Nicușor și l-a lăsat în treaba lui. Se duce din timp la prășit, înspre Vulturu, să n-o prindă în­tunericul mai tîrziu. Atît are de fă­cut, să se-ngrijească de casă și de pă­mînt. Copiii au plecat, ai ei și-ai tutu­ror, s-au descurajat. De asta chipul satului e încrețit și bătrîn, de asta atîta liniște. „Eh, e liniște și pentru că mare lucru nu poți zice după ce-a fost”, spu­ne femeia rîzînd. „N-am căzut la «Becali». Un inginer ne-a spus atunci să plecăm la Petrești, da’ acolo locul scump, 15 euro metrul pătrat. De is­că­lit s-a iscălit, dar, așa cum vedeți să­tu­cul ista” și-și aruncă mîinile domol în­spre case, așezîndu-și apoi baticul, „e­ram 700 de familii și locuri nu erau atî­tea. Lumea noastră – hoață ca oaia, cînd o văzut că nu-i loc la Petrești, imediat o făcut cerere la Vulturu, un­de-o construit Becali. Pe alți 160 i-au luat la Boțârlau. Nouă ne-o dat un ajutor de vreo 8 milioane și ne-am întors la casa noastră, am lipit-o, am cioplit-o și-am rămas la Vadu Roșca”, po­ves­teș­te fără răsuflare doamna Ionica, scutu­rîn­du-și capotul cu palmele și a­du­nîn­du-l, ca să urce pe bicicletă. „Sîntem bă­trîni, mamă, cum să facem dacă, ui­te, oleacă mai avem și iară urcă…” se stin­ge glasul ei ascuțit într-un nod ca­re-i leagă cuvintele și-un gînd trimis către malurile Siretului. De de­par­te, printre zgomotul pedalelor, se-au­de, amar, „asta-i viața, mamă, abia asta-i viața”.

În vara lui 2005, după ce s-au re­tras apele, mama Stana a găsit acasă pă­mînt și rufe împletite cu mîl și nu­mai în pod „doi cățeluși pe care-i ui­ta­sem acasă. Tremurau uzi și-nfricoșați, în podul casei, printre scînduri frînte”. Acum curțile-s curate, bătrînii și-au pus alte acoperișuri și cîțiva tineri care s-au încumetat să se întoarcă din țări străine au ridicat vile colorate, cu gard înalt de ciment, parcă de frica puhoiului de demult. Apoi au plecat, i-a des­cu­­rajat liniștea și teama. În fața fie­că­rei case, pe prag ori în curte, cîțiva saci de ciment ori cîte-o rotocoală de be­ton au rămas să se așeze la temelii ori pe ziduri, dar nu-i mai amestecă nimeni cu apă.

Cum mergi spre Siret, tot mai mul­te case sînt goale. Înăuntru se ghi­cesc umbre de mobilă ruptă iar pereții-s aplecați și mai pocnesc, cîteodată, îngrămădiți sub acoperișul care stă să cadă. Cîteva haine împrăștiate, un pat hîit de-a-ndoaselea și-o ușă priponită cu-n par. Atîta mai păzește un dulău cu blană arămie, la umbra unui dud care scutură fructe coapte de-a latul drumului.

Strămutați de frică

Dincolo de deal, în „satul lui Be­ca­li”, cîțiva copii plesnesc cu tălpile în bălțile de apă, murdare și dese. „Aici i-au trimis, au vrut dinadins să mute Vadu Roșca aici și la Boțârlau, la ANL-uri. Dar vedeți, casele cad peste ei dacă nu-și fac gospodărie, dacă nu se îngrijesc de pomana asta”, îmi spune preotul Teodorescu. Nici el n-a uitat vara aceea. Își amintește cum s-au împărțit ajutoarele la sinistrați. „La un moment dat descărcase un microbuz în fața bisericii numai creme de mîini și de față”, povestește părintele. S-au adus și rechizite, cărți, căci în școală se in­ves­tise imediat după nenorocire, au ri­di­cat-o cît de cît înapoi. Dar de șapte ani, clădirea ține loc numai de secție de votare. „Și-i plimbă la vot și pe cei din Boțârlău și de-aici, de la Becali, că doar ei tot de Vadu Roșca aparțin”. Ar scrie părintele Teodorescu o carte des­pre ce i-a rămas în suflet după ce apa le-a spălat satul, dar „de le voi da vreodată la tipar, va fi abia cînd n-o să mai fiu în Vadu Roșca”, atît de grele-i sînt amintirile.

Biserica ridicată la intrarea în sa­tul cel nou, unde i-au strămutat pe sinis­trați, aruncă o odă bisericească prin di­fu­zoare nevăzute și-odată cu ea un fior rece. Casele se aliniază de-a lungul unui drum mai nenorocit, parcă, decît ulițele din Vadu Roșca, dar lo­cul respiră alt aer. Se-aude joc de co­pii, femeile se-ntorc de la șosea cu cî­te-un braț de pîini ale căror colțuri pîrîie în mînuțele murdare ale prichindeilor. „Mulți spun că Vadu Roșca s-a retras într-însul. De nevoie, da, de nevoie. Cei care s-au întors au făcut-o fiindcă au avut măcar o scîndură la ca­re să se-n­toar­că”, îmi spune o femeie, în grabă, șter­gîn­du-și sudoarea cu mî­ne­ca și privindu-mă cu ochii mijiți, ferindu-se de soare. „Noi n-am mai a­vut la ce. Și ca să apuci tot de la ca­păt…”, începe ea a se-ndepărta, căl­cînd apăsat pe ulița în­gus­tă și intrînd în­tr-o curte mai mare decît multe al­te­le. Casa ei e roșie, iar din ce s-a cons­truit la început nu se mai cunoaște „casa lui Becali”. Și fiindcă a zidit pe lîn­gă ea și alți pereți, iar gră­di­na-i ro­deș­te, a putut să o păstreze. În­co­lo, du­pă prima sută de case, unele uși abia se țin în balamale și pereții-s cră­pați de sus pînă jos, iar bătrînii știu că dacă mai stau așa, o să le ia și aco­pe­rișul acela. Însă ei nu mai pot munci ca altă­da­tă. La Vadu Roșca aveau tot și-a­cum, acolo, e liniște și copiii nu se mai întorc să le ridice din nou casa.

N-apuc să merg decît cîțiva pași de-a lungul șoselei, ieșind de la „Be­ca­li” și o mașină se trage pe margine, a­proa­pe. Cu-același zîmbet ca al să­te­ni­lor din Vadu Roșca, omul îmi spune, domol, că „bătrînii s-au întors acolo, unde li-i locul. Nu toți, doar cei cărora le-a fost mamă și tată ulița satului”. Pe gea­muri încep să se prelingă stropi mari, izbiți de vînt, amestecîndu-se cu praf. „Nu știu cum ați ajuns, că doar pe jos nu mai vine nimeni. Cei care tre­buie să fie, apăi deja sînt acolo”. În urmă, privit din deal, Vadu Roșca rămîne să-și vindece în liniște, încă pe-a­tîția ani, rănile. „Amu’ tre’ să por­nească bărbații spre Siret, să-l măsoare din ochi la fiecare picătură de ploaie. Amu li se cutremură inimile”.