Soliștii Operei ieșene s-au întors pe scena Sălii Mari în lumini de gală
De pe scena Iașului 19 octombrie 2012 Niciun comentariu la Soliștii Operei ieșene s-au întors pe scena Sălii Mari în lumini de gală 16O prințesă cu rochie alb-ivorie, un vis palid spulberat ca un pumn de cenușă, un toreador îndrăgostit, un înger trandafiriu, o mireasă întunecată. Pe scena Sălii Mari a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” au urcat, vineri, 12 octombrie, de la ora 18.30, toate himerele înfăptuite în sufletele soliștilor Operei Naționale Române din Iași, în atmosfera Galei Extraordinare de Operă. Alături de ei, după tabloul gîndit de regizorul Beatrice Rancea, corul și orchestra dirijată de maestrul Gabriel Bebeșelea au răsunat și senin și duios, și vesel și sfîșietor, iar sala plină a tremurat timp de trei ceasuri odată cu scena.
Cîteva scaune și tot atîtea stative pentru partituri își așteaptă violoniștii în fața cortinei de fier. Picturile tac, la fel ca trupurile de marmură ce se ridică din tavanul și pereții aurii ai sălii, în timp ce foșnetul rochiilor și-al costumelor fac din public un furnicar în care nimeni nu-și găsește locul. Ecoul unui gong nevăzut îi cheamă însă și pe cei care-au zăbovit lîngă oglinzile de pe holuri, iar stalul, lojele și balconul se aglomerează de chipuri îmbujorate de fard și de papioane strînse în jurul gulerelor albe.
Lumina se stinge, însă cortina nu e ridicată încă, iar Edenul pictat pe ea e acoperit de proiecții cu gînduri venite de departe. Cîteva din glasurile care-au umplut de-a lungul anilor Sala Mare cu înfiorarea vie a muzicii de operă învăluie publicul și aplaudă redeschiderea „celei mai frumoase săli de spectacol românești”. Așa o numesc, printre alții, sopranele Mioara Cortez, Elena Moșuc, Mariana Nicolesco, tenorul Ionel Voineag sau mezzosoprana Ruxandra Donose.
Un infinit de lumi par a se deschide odată cu dezvăluirea scenei, dintre care doar cinci se lasă descoperite, după tot atîtea cortine înalte și roșii precum buzele doamnelor din lojele de lîngă scenă. Sub cele trei candelabre din decor ce-nlocuiesc strălucirea cristalelor aninate de cupola sălii se-aliniază corul, în straie roșii satinate, așteptînd cuminte să-și rostească frazele muzicale.
O plecăciune din baghetă
Orchestra se așază, publicul se ridică cu mîinile împreunate și încăperea vuiește deja a bătăi de inimi. Deodată, ca un triumf, o deșteptare, „Forța destinului” a lui Giuseppe Verdi izbește puternic piepturile spectatorilor, atinși de pofta și emoția cu care arcușurile viorilor urmăresc bagheta dirijorului.
Pe bună dreptate coriștii poartă veșminte roșii cu sclipiri negre pe piept, iar de pe creștetul fiecărei fete licăresc bonete cu detalii complicate. Șiragul de voci se transformă în „Corul țiganilor” din „Trubadurul” aceluiași Verdi, alături de un joc de corzi pe care ori le arde arcușul ori le pișcă degetele subțiri ale violonceliștilor. Pe buzele spectatorilor se citește, uneori, un șoptit „La zingarella, la zingarella!” pe care corul îl strigă la fel de viu cum s-ar bate de pămînt o horă-n miezul verii.
O întîlnire din glasuri
Cu palmele deja aprinse, publicul e-atît de antrenat în joc încît pare surprins că gala abia a început. De la prima interpretare pînă la finalul primei părți, soliștii și-au cîntat poveștile, aducînd pe scenă cîte-un personaj cules din repertoriul propriu, dar mai ales din suflet. Se închină înaintea noastră și un Mephisto faustian cîntat cu voce de bas sau „madame Butterfly”, cîntîndu-și dorurile într-o îndurerare neputincioasă. „Ce qui sera, sera”, îi tremură cald vocea sopranei Mihaela Grăjdeanu.
Însă caruselul de trăiri în care am urcat la intrarea în sală ne ridică iarăși colțurile buzelor, căci din culise ies pe scenă baritonii Eduard Sveatchevici și George Cojocaru și tenorul Constantin Țaga. Un trio care ne cîntă despre „puținul noroc” de care are viața nevoie ca să rămînă demnă de trăit. Pasajul din „My Fair Lady”, de Frederick Loewe animă publicul cu-n joc de rol împletit printre notele grave ale soliștilor.
Poate că „Sunetul Muzicii” interpretat de îngerașii albi ai corului Juniorii Operei ne-a rămas prea viu în minte sau poate că n-am vrut să pierdem cel de-al doilea gong al spectacolului, însă partea a doua a debutat ca și cum nimic n-ar fi întrerupt povestea. „Ritorna vincitor!” (n.r.: „Întoarce-te învingător!”) se-mprăștie glasul Aidei lui Giuseppe Verdi în sală, amintindu-le unora dintre spectatorii furați de tensiunea ariei muzicale să respire.
O văpaie în întuneric
Îndrăgim teatrul ce se naște din muzica cu nuanțări de flamenco a lui Leo Délibes, pe care Lăcrămioara Maria Hrubaru-Roată o alintă cu mișcări gingașe ale mîinilor. Însă ne agățăm privirile și de povestea visătorului din „Fiddler on the Roof”, de Jerry Bock. Într-o simetrie pe care publicul o sesizează cu cîte un surîs și aplauze răzlețe, baritonul Mihail Frunză completează lista de lucruri esențiale vieții cu bunăstarea. „Dac-aș fi bogat…” e gîndul ce învie și în mințile celor de pe scaune. Se-aprind aplauze, se-mpart priviri în care licărește ritmat o veselie sinceră. Și pînă la final palmele neliniștite întrerup aproape fiecare arie, iar suflul nou al fragmentului din „West Side Story” aduc în inimile spectatorilor o euforie care trece nemijlocit peste toate chipurile și le îmbujorează.
Vorbesc pînă și picturile și figurile de marmură de pe cupolă despre eleganța Galei Extraordinare de Operă. Cele aproape 15 minute de aplauze fără întrerupere, reverențele repetate ale soliștilor, roșul puternic al trandafirilor pe care îi strîng la piept artistele în rochii de zîne și vuietul melodiilor cu poveste. Toate minunile care ne-au țintuit pe scaune ne-au picurat cu-o viață menită să rămînă mereu închisă în sala de teatru, sub sclipirile candelabrului ce nu se stinge nici măcar cînd sala se golește.
Anca TOMA
Adaugă un comentariu