Soliștii Operei ieșene s-au întors pe scena Sălii Mari în lumini de gală

O prințesă cu rochie alb-ivorie, un vis pa­­lid spulberat ca un pumn de cenușă, un to­re­ador îndrăgostit, un înger tran­dafiriu, o mi­reasă întunecată. Pe sce­na Să­lii Mari a Teatrului Na­ți­o­nal „Vasile A­lec­sandri” au urcat, vineri, 12 oc­tombrie, de la ora 18.30, toate himerele în­făp­tuite în sufletele so­liș­tilor Operei Naționale Ro­mâne din Iași, în at­mo­s­fera Galei Ex­tra­or­di­nare de Operă. Alături de ei, după tabloul gîn­dit de regizorul Beatrice Ran­cea, corul și orchestra dirijată de maestrul Ga­briel Bebeșelea au ră­­sunat și senin și duios, și vesel și sfîșietor, iar sa­­­la plină a tremurat timp de trei ceasuri o­da­tă cu scena.

Cîteva scaune și tot atîtea stative pen­tru partituri își așteaptă violoniștii în fața cortinei de fier. Picturile tac, la fel ca trupurile de marmură ce se ridică din tavanul și pereții aurii ai sălii, în timp ce foșnetul rochiilor și-al costumelor fac din public un furnicar în care nimeni nu-și găsește locul. Ecoul unui gong nevăzut îi cheamă însă și pe cei care-au zăbovit lîn­gă oglinzile de pe holuri, iar stalul, lo­je­le și balconul se aglomerează de chi­puri îm­bujorate de fard și de papioane strîn­se în jurul gulerelor albe.

Lumina se stinge, însă cortina nu e ridicată încă, iar Edenul pictat pe ea e a­coperit de proiecții cu gînduri venite de departe. Cîteva din glasurile care-au um­plut de-a lungul anilor Sala Mare cu în­fiorarea vie a muzicii de operă învăluie publicul și aplaudă redeschiderea „ce­lei mai frumoase săli de spectacol ro­mâ­nești”. Așa o numesc, printre alții, so­pra­nele Mioara Cortez, Elena Mo­șuc, Ma­riana Nicolesco, tenorul Ionel Voi­­neag sau mezzosoprana Ruxandra Do­nose.

Un infinit de lumi par a se des­chi­de odată cu dezvăluirea scenei, dintre ca­re doar cinci se lasă descoperite, după tot atîtea cortine înalte și roșii precum buzele doamnelor din lojele de lîngă sce­nă. Sub cele trei candelabre din decor ce-nlocuiesc strălucirea cristalelor aninate de cupola sălii se-aliniază corul, în straie roșii satinate, așteptînd cu­min­te să-și rostească frazele muzicale.

O plecăciune din baghetă

Orchestra se așază, publicul se ri­di­că cu mîinile împreunate și încăperea vuiește deja a bătăi de inimi. Deodată, ca un triumf, o deșteptare, „Forța destinu­lui” a lui Giuseppe Verdi izbește puter­nic piepturile spectatorilor, atinși de pof­ta și emoția cu care arcușurile viorilor ur­măresc bagheta dirijorului.

Pe bună dreptate coriștii poartă veș­minte roșii cu sclipiri negre pe piept, iar de pe creștetul fiecărei fete licăresc bo­ne­te cu detalii complicate. Șiragul de voci se transformă în „Corul țiganilor” din „Trubadurul” aceluiași Verdi, a­lă­turi de un joc de corzi pe care ori le arde ar­cușul ori le pișcă degetele subțiri ale violonceliștilor. Pe buzele spectatori­lor se citește, uneori, un șoptit „La zinga­re­lla, la zingarella!” pe care corul îl stri­gă la fel de viu cum s-ar bate de pă­mînt o horă-n miezul verii.

O întîlnire din glasuri

Cu palmele deja aprinse, publicul e-atît de antrenat în joc încît pare surprins că gala abia a început. De la pri­ma in­ter­pretare pînă la finalul primei părți, so­liștii și-au cîntat poveștile, a­du­cînd pe scenă cîte-un personaj cules din re­per­toriul propriu, dar mai ales din su­flet. Se închină înaintea noastră și un Me­­phi­sto faustian cîntat cu voce de bas sau „madame Butterfly”, cîntîndu-și do­ru­rile într-o îndurerare neputincioasă. „Ce qui sera, sera”, îi tremură cald vo­cea so­pranei Mihaela Grăjdeanu.

Însă caruselul de trăiri în care am ur­cat la intrarea în sală ne ridică iarăși col­țurile buzelor, căci din culise ies pe sce­nă baritonii Eduard Sveatchevici și Geor­ge Cojocaru și tenorul Con­stan­tin Țaga. Un trio care ne cîntă despre „pu­ținul noroc” de care are viața ne­vo­ie ca să rămînă demnă de trăit. Pasajul din „My Fair Lady”, de Frederick Loewe animă publicul cu-n joc de rol împletit prin­tre notele grave ale soliștilor.

Poate că „Sunetul Muzicii” interpretat de îngerașii albi ai corului Ju­ni­o­rii Operei ne-a rămas prea viu în mi­n­te sau poate că n-am vrut să pierdem cel de-al doilea gong al spectacolului, însă par­tea a doua a debutat ca și cum ni­mic n-ar fi întrerupt povestea. „Ritorna vin­ci­tor!” (n.r.: „Întoarce-te învingător!”) se-mprăștie glasul Aidei lui Giuseppe Verdi în sală, amintindu-le unora dintre spectatorii furați de tensiunea ariei mu­zicale să respire.

O văpaie în întuneric

Îndrăgim teatrul ce se naște din mu­zica cu nuanțări de flamenco a lui Leo Délibes, pe care Lăcrămioara Maria Hru­baru-Roată o alintă cu mișcări gin­­gașe ale mîinilor. Însă ne agățăm pri­vi­ri­le și de povestea visătorului din „Fi­ddler on the Roof”, de Jerry Bock. În­tr-o simetrie pe care publicul o se­si­zea­ză cu cîte un surîs și aplauze răzlețe, ba­ri­to­nul Mihail Frunză completează lis­ta de lucruri esențiale vieții cu bu­năs­ta­rea. „Dac-aș fi bogat…” e gîndul ce în­vie și în mințile celor de pe scaune. Se-a­prind aplauze, se-mpart priviri în care licărește ritmat o veselie sinceră. Și pî­nă la final palmele neliniștite întrerup a­proa­pe fiecare arie, iar suflul nou al fragmen­tului din „West Side Story” aduc în i­ni­mile spectatorilor o euforie care tre­ce nemijlocit peste toate chipurile și le îm­bujorează.

Vorbesc pînă și picturile și figurile de marmură de pe cupolă despre elegan­ța Galei Extraordinare de Operă. Cele aproape 15 minute de aplauze fă­ră întrerupere, reverențele repetate ale so­liștilor, roșul puternic al trandafirilor pe care îi strîng la piept ar­tistele în rochii de zîne și vuietul melodiilor cu po­v­es­te. Toate minunile care ne-au țintuit pe sca­une ne-au picurat cu-o viață menită să ră­mînă mereu închisă în sala de teatru, sub sclipirile candelabrului ce nu se stin­ge nici măcar cînd sala se golește.

Anca TOMA