Trei motive să nu ieși din casă

Mersul la piață a gîrbovit-o, a a­ple­cat-o de șale ca pe o cîrjă. Abia își tîrîie babornițele după ea. Cînd are noroc, se mai oferă cîte cineva să o ajute pînă în piață. Mereu mi-a plăcut genul acesta de cavalerism. Dar pînă să le urce ea pe toate în maxi-taxi, șo­fe­rul își pierde răb­da­rea. E chel, gras și sictirit. „Le urc greu, mă dor mînurile. Moartea!”. „Ei moartea. Azi e sîm­bă­tă, are și ea treabă. Face plăcinte.”

Are vreo 70 de ani și vine la oraș cu ouă, ceapă, pătrunjel și miez de nucă. Po­li­ția comunitară o mai alungă, nu are acte să vîndă. Dar ea tot reușește să se ferească de ei. Și, ca tot omul, are și ea un necaz. Unul din fii i-a fost omorît. A băgat altul cuțitul în el și l-a coborît în mormînt. I-a rămas un nepot pe care nora nu o lasă să-l vadă.

De regulă nu mă împrietenesc cu oamenii în maxi-taxi, e drumul prea scurt. Cu trenul e altă poveste. Dar îmi place să trag cu urechea. Defect din fabricație! Așa am mai aflat că un anume Gigel vrea să plece din țară. E sătul de gogomăniile făcute în învăță­mînt. E student basarabean, s-a înscris la master pe locurile rezervate pentru cei din Re­pu­bli­ca Moldova, dar a des­coperit că trebuie să achite taxa de școlarizare. În si­tuația în care nu are cetățenie româna, permis de ședere ori alt act care să le arate la dosar că e cetățean român. „De cîte ori mă lovesc de cîte un c….t de ăsta îmi vine să plec din România. Ministerul Educației e plin de proști. Din cauza lor tre’ să sufăr eu!”. Și o să sufere, săracul. Mai ales de nervi. Pînă rezolvă el problema, se termină semestrul și ajunge exmatriculat din cauză că nu a achitat taxa.

În rest, banalități. E plină viața noastră de banalități și expresii conven­țio­na­le. De regulă evităm sinceritatea, de par­că ne-ar durea. Ca un re­u­matism la ge­nunchi ori o amigdală um­flată. Supurăm de minciuni, nu ne mai trece nici cu un leac, o rană veșnic deschisă, putredă. Dar așa e civilizat, în lume să ne comportăm reci, distanți, să arătăm că ne e bine, că avem haine frumoase și atitudine de „om cu carie­ră”. Iar cînd se întîmplă să mai cadă unul, nu mai mulți, pe stradă, îl oco­lim. Ori e beat, ori are vreo boală mo­lip­sitoare. Nu trebuie să punem mîna! Sorin are 27 de ani, epilepsie și astm. I s-au muiat picioarele și s-a lăsat în genunchi, printre oameni. De mai mul­te ori. Nici măcar unul nu l-a întrebat dacă vrea apă, nici unul nu a sunat la Urgențe. Și el este tînăr, îngrijit, se îmbracă frumos și nu miroase a bă­u­tu­ră. Cînd îl mai apu­că crize, își revine singur. Întîi tremură, ca apucat de fri­guri, apoi respiră greu. Cînd își gasește suflul, caută o bancă ori o bordură. S-a obișnuit să nu-i sară ni­meni în ajutor. A ajuns să nu-l mai deranjeze. E prea sătul de indiferență și își vede de ale lui. Și asta se întîmplă într-un oraș re­la­tiv mic, într-un ținut căruia i s-a dus vestea pentru evlavie și numărul de mănăstiri. Se spune că aici sînt oa­menii mai buni. Să nu ne mai mire atunci nici o știre TV mustrătoare, în care reporterul parcă îi ceartă pe toți bu­cu­reș­tenii. Azi a murit un om pe stradă, a făcut infarct și acolo a rămas pînă l-a văzut un polițist. Timp de o oră, pietonii l-au oco­lit, strategic.

Dar nu, cînd vezi la TV nu prea te mișcă. Nu simți nimic din ceea ce ar trebui. Măcar un pic de vinovăție, un resentiment, o îndoială, poate milă sau emoție. Dar ascultînd poveștile oameni­lor de lîn­gă mine, mă îndoiesc și de puțina omenie din noi, restul. Cei care nu apărem la te­levizor ca lipsiți de su­flet. Că te lasă puterile la bătrînețe, nu putem noi schimba. Că trebuie sa plă­tești o taxă doar pentru că în Minis­te­rul Educației sînt mulți adormiți, asta mai merge să hulești. Imaginează-ți că treci pe lîngă tine, te vezi la pămînt, zvîcnind, nepu­tînd cere ajutor. Ești ca un abur, nu poți interveni, nu poți striga, nu te aude ni­meni. Vrei să tragi de oameni, nu poți să-i apuci. Te vezi cum mori și nu vrei. Nu, moartea nu face niciodată plăcinte sîm­băta.

Paula SCÎNTEIANU