Cele 5 fețe ale șoferului de TIR
Povești fără timbru 19 noiembrie 2012 Niciun comentariu la Cele 5 fețe ale șoferului de TIR 96Îți trebuie ceva ani de șoferie ca să ai curajul și experiența să te urci în cabina unui camion. Cabină în care conduci, îți faci de mîncare, mănînci, dormi și uneori te speli, dacă nu-i duș la benzinărie. Cabină în care uneori mori, dacă ai un șef care nu te lasă să dormi și te trimite la cursă după cursă. Sau unde-ți iei amendă tot din lăcomia patronului, care te pune să depășești cu două, trei tone gabaritul legal. Cu toate astea, mulți se urcă în cabina de camion. Unii pentru că le place să conducă, alții pentru că speră să prindă curse „pe Europa”, unde se fac bani frumoși iar alții pentru că oricum n-au nimic mai bun de făcut și nici cine să-i aștepte acasă. Lumea șoferilor de TIR e ca orice țară din Balcani, zbuciumată, uneori veselă, de multe ori tristă, mereu pe brînci și obosită și plină de secrete și dureri.
Vasile din Gorj trage de TIR ca măgarul pe moarte de căruță. Pe bord e un indicator electronic care îi arată cîte probleme și nereguli are mașina. 37. „Îi e frică lu’ șefu’ să o bage în service, că fără zece milioane nu scapă”, spune cu glasul lui puțin ascuțit. Simți un ușor miros de mîncare și picioare la el în cabină, dar măcar e cald. „Uite, iar se blochează. Mai mult de 30 nu pot să-i dau.” E genul ăla de camion care cînd dă într-o groapă se strică și la următoarea groapă se repară. Cam ca atitudinea lui Vasile. Ba e sictirit, ba calm. Ba ne povestește de cît de zgîrcit e șeful, că nici nu termină o cursă și îl trimite în alta, dar îl plătește prost – de e nevoit să fure aproape jumătate din marfă ca să facă și el un ban – ba ne arată cu jumătate de zîmbet, ridicînd arătătorul de pe mîna care-i încă pe volan, „cele mai mișto curve de pe Valea Oltului”. Dar o spune pe tonul „nu că aș fi verificat, mi-au zis băieții”. Ne lasă să înțelegem că e căsătorit și cu copii. Și tot fără vorbe ne zice că nu prea-i plac fetele de pe trotuar, da’ nu prea-l credem.
Cînd are de făcut pauză mică, de 40 de minute, scoate un DVD player obosit pe care-l leagă la vreo trei cabluri ca să prindă patru sau cinci posturi TV și se uită la seriale de duzină pe Antena și Pro TV. Telenovele pe care nici nu se chinuie să le înțeleagă prea tare, mai mult stă și se uită la fețele actorilor pînă se scurg cele trei sferturi de oră nenorocite. Are cîteva foi A4 pătate de cafea și grăsime pe care notează mereu cu niște caractere lăbărțate, de om care doar atîta scrie, ora la care a început pauza și ora la care pornește din nou la drum.
E legat de cabina asta de TIR ca un șobolan de un vas care se scufundă. Noroc că e atît de stricată că nici un accident calumea nu poate să facă, nu prinde atîta viteză. Merge așa, agale, pînă se termină drumul și benzina. Din care oricum fură, după formulă, cam jumate. Ar fi vrut mai mult de 25 de lei, cît i-am dat pentru 250 de kilometri, dar avem și noi formula noastră.
Șoferul eco
Marian Nica doar ce a urcat pe Facebook trei poze noi în albumul „prin europa”. Allianz Arena din München văzută noaptea și două cu Alpii Italieni pe traseul Brenero – Verona. Sînt puțin mișcate, făcute din mașină, din mers, și nu de calitate foarte bună, dar îi amintesc șoferului de locurile prin care-a fost. Am făcut și eu cîteva din camionul lui pe malul Dunării, pe la Porțile de Fier, și m-a rugat să-l tăguiesc în ele, să-i apară pe profil, „să le am acolo”. Spre deosebire de mulți șoferi de TIR, Marian Nica e familist, nu bea, nu fumează și cele două zile libere pe care le prinde pe lună și le petrece una dormind, una cu soția și cele două fete de 10 și 12 ani.
Nu-i place să piardă vremea prin parcări și benzinării cu alți șoferi, cum face majoritatea. Uneori se mai și leagă alții de el că nu-i „șofer pe patru trepte”, adică nu are camion mare, dar le răspunde mereu cu bun simț și își vede de treabă. Face munca asta doar pentru că sînt bănoase cursele pe extern. Din cei aproape 1.500 de euro pe lună pe care-i cîștigă pune de-oparte cît poate și speră ca în cîțiva ani să înceapă lucrul la ferma de produse alimentare bio pe care vrea s-o construiască. „Să îmi cresc eu de toate și ce nu mănînc să vînd, să nu mai am nevoie de magazine și de alte treburi”.
E genul de șofer de TIR care nu se așteaptă la bani, dar primește dacă-i dai. Îi dăm și noi cîte 10 lei, să pună la pușculița pentru fermă, și coborîm în Caransebeș.
Remus din Băicoi își face vilă
Remus din Băicoi e regele șoselelor pentru cei care-l cunosc. Nu-i pasă de poliție și dacă-l contrazice cineva de două ori se dă jos din cabină și-l bate. Așa rezolvă el problemele, cu bătaie, „ca românii”, sau cu orice sumă între 10 și 50 de euro, în funcție de situație. De exemplu, dacă-i vorba de vreo fată pe care o vede pe marginea drumului, „făăă, lasă dracu’ mătura aia și hai încoace, că punem un fraier să măture, hai că-ți dau 10 euro”. Dacă e de șpagă, crește suma. Cel mai rău a fost cînd l-au prins în Franța cu magnetul pe diagramă. A fentat atunci o amendă de vreo 3.000 de euro, dar s-a ales cu interdicție pe drumurile naționale pentru un an. „Un tip de la ambasadă, să vezi coincidență, cînd mi-a văzut buletinul a zis că sînt născut în același an, aceeași lună și aceeași zi cu fiica lui. Și a avut grijă de mine și a vorbit cu francezii ăia de n-am plătit nici azi nici un ban. Din Comănești, băieți buni moldovenii ăștia. Am stat apoi cu el vreo trei zile și cu prietenii lui, am băut, am mîncat, după care am plecat acasă”.
Pe Remus îl știu toate parcările, benzinăriile și service-urile de la București la Budapesta și înapoi. Cînd se dă jos din TIR în pantalonii lui largi, groși și unsuroși și își aprinde țigara în mijocul unei benzinării, lîngă un semn pe care scrie mare „fumatul interzis”, nu-i spune nimeni nimic. Ba încearcă toți să se dea la glume cu el, nu cumva să-l supere. Dar el e interesat de combinații. Aproape că-și dublează salariul cu combinațiile. Strînge bani – luna trecută și-a cumpărat ditamai plasma la care se uită la meciuri cu prietenii – și în curînd își ridică vilă.
În benzinăria asta, de lîngă vama Borș, e mereu un țigan de vreo 20 de ani care-l rezolvă cu bonuri de parcare. Ne pune pe noi să-i semnăm vreo două, să pară scrisul diferit. A dat cîte 5 lei pe ele și la firmă își scoate 20. Dar astea-s numai bonurile, însă mai face afaceri și cu paleții de marfă – știe un loc prin Tg. Mureș unde ia 20 de lei pe bucată, nu 15, ca în restul țării –, cu ce cară în spate (dacă e ceva ce poate vinde), cu benzină și cu banii pe care-i ia de la autostopiști. Dar numai dacă dau, nouă ne-a zis că putem să-i luăm un suc și gata. Nu cere niciodată.
Soldatul care fuge cu camionul
Goran din Croația ne ia mai mult pentru că i se face milă de noi, văzîndu-ne așteptînd la ieșirea dintr-o benzinărie de pe autostradă. „Îmi pare rău că e așa puțin spațiu aici în cabină, dar m-am gîndit că e mai bine decît să stați pe bordură și să așteptați”, ne spune într-o engleză fluentă. Goran e varianta balcanică a tipului dur din filmele lui Scorsese. Nu foarte înalt, dar solid și cu o atitudine dură. În trei ore, cît am mers cu el, a apucat să ne spună tot ce nu suportă la preoți, politicieni și cam oricine nu gîndește cît de cît cu bun simț. „Eu știu cînd fac bine și cînd nu fac, și cînd nu fac știu că e așa și încerc să mă îndrept, dar nu trebuie să-mi spună altul care poate e mai rău ca mine și să-l mai și plătesc pentru asta.”
Nu-i place nici ce s-a întîmplat după războiul din Iugoslavia. „Mi-era mai bine înainte, aveam salariu bun, trăiam bine, acum sînt șofer, muncesc mult mai mult și cîștig ceva peste jumate din cît făceam înainte.” E și el, la fel ca mulți din zonă, adeptul teoriei că americanii și-au băgat coada aici, că devenea statul prea puternic. „Dar nu mă enervez, de ce să mă enervez? Tot mie îmi fac rău pînă la urmă. Conduc mai departe și asta e.”
A luptat și el, ca toți bărbații de vîrsta lui, în războiul de acum zece ani. Nu ne vorbește despre asta, dar se înțelege din privirea lui că a omorît oameni și că nu-l deranjează în mod special. Își ține gîndurile negre și supărările în frîu, cum face cu volanul, calm, în timp ce trece pe lîngă toate mașinile astea mici.
Ne salută ca un unchi trecut prin viață, dar mereu oarecum vesel, în timp ce coborîm cele patru trepte ale cabinei de TIR. Trage și-un claxon după primii 10 metri.
Cu cartea la volan
Martin e de pe undeva de lîngă Budapesta. E înalt, blond, cu ochi albaștri și bine făcut. Și, deși are constituție de surfer, cred că a citit mai multe cărți decît toată generația 2012 – 2013 de la Facultatea de Litere. Mereu citește. Are o carte pe bord și cînd are de făcut pauză mică sau mare și nu îi e somn bea o cafea, își pune ochelarii cu ramă subțire pe nas și citește. Cafeaua o face el la butelia mică, de voiaj, care își are și ea locul permanent pe bordul cabinei de TIR. Ăsta a fost și primul lucru pe care l-a făcut cînd ne-am urcat în camion, ne-a întrebat dacă nu vrem o cafea și s-a apucat să pună apa la fiert. Mai are pe bord un flexor cu care-și încinge mușchii și calmează nervii cînd e cazul. În tinerețe făcea și el autostopul, a făcut odată jumătate de Europă cu 50 de mărci în buzunar. Poate e înflorită povestea, dar nici departe de adevăr nu pare. Ne spune că nici cort sau sac de dormit n-avea, mergea singur și dormea în păduri sau la ieșirea din orașe.
Speră să termine cursa la timp și să prindă meciul de handbal dintre România și Ungaria din seara asta. Dacă nu, îl ascultă iar la radio. E convins că Ungaria cîștigă și ne-o spune cu mîndrie. Are ochiul format pentru poliție, „de obicei îi văd cam cu un kilometru înainte”, ne spune și, din cînd în cînd, ne mai zice să ne ascundem (în cabina de TIR nu e voie cu mai mult de un pasager).
Tot drumul cu el am ascultat muzică clasică și am vorbit, printre altele, despre sport, legi și politică. Cînd am coborît mai că ne-ar fi făcut încă o cafea, dar ne simțeam prost.
Ioan STOLERU
Adaugă un comentariu