Cele 5 fețe ale șoferului de TIR

Îți trebuie ceva ani de șoferie ca să ai curajul și experiența să te urci în cabina unui camion. Cabină în care conduci, îți faci de mîncare, mănînci, dormi și uneori te speli, dacă nu-i duș la benzinărie. Cabină în care uneori mori, dacă ai un șef care nu te lasă să dormi și te trimite la cursă după cursă. Sau unde-ți iei amendă tot din lăcomia patronului, care te pune să depășești cu două, trei tone gabaritul legal. Cu toate astea, mulți se urcă în cabina de camion. Unii pentru că le place să conducă, alții pentru că speră să prindă curse „pe Europa”, unde se fac bani frumoși iar alții pentru că oricum n-au nimic mai bun de făcut și nici cine să-i aștepte acasă. Lumea șoferilor de TIR e ca orice țară din Balcani, zbuciumată, uneori veselă, de multe ori tristă, mereu pe brînci și obosită și plină de secrete și dureri.

Vasile din Gorj trage de TIR ca măgarul pe moarte de căruță. Pe bord e un indicator electronic care îi arată cîte probleme și nereguli are mașina. 37. „Îi e frică lu’ șefu’ să o bage în service, că fără zece milioane nu sca­­pă”, spune cu gla­sul lui puțin ascu­țit. Simți un ușor miros de mîncare și pi­cioare la el în cabină, dar măcar e cald. „Uite, iar se blochează. Mai mult de 30 nu pot să-i dau.” E genul ăla de ca­mion care cînd dă într-o groapă se strică și la următoarea groapă se re­­pară. Cam ca atitudinea lui Vasile. Ba e sictirit, ba calm. Ba ne po­ves­tește de cît de zgîrcit e șeful, că nici nu termină o cursă și îl trimite în alta, dar îl plătește prost – de e ne­voit să fure aproape jumătate din marfă ca să facă și el un ban – ba ne arată cu jumătate de zîmbet, ri­dicînd arătă­to­rul de pe mîna care-i încă pe volan, „ce­le mai mișto cur­ve de pe Valea Oltu­lui”. Dar o spu­ne pe tonul „nu că aș fi ve­ri­ficat, mi-au zis băieții”. Ne lasă să înțelegem că e căsătorit și cu copii. Și tot fără vorbe ne zice că nu prea-i plac fetele de pe trotuar, da’ nu prea-l credem.

Cînd are de făcut pauză mică, de 40 de minute, scoate un DVD player obosit pe care-l leagă la vreo trei ca­bluri ca să prindă patru sau cinci pos­turi TV și se uită la seriale de duzină pe Antena și Pro TV. Telenovele pe care nici nu se chinuie să le înțe­lea­gă prea tare, mai mult stă și se uită la fe­țele actorilor pînă se scurg cele trei sferturi de oră nenorocite. Are cî­te­va foi A4 pătate de cafea și gră­sime pe care notează mereu cu niș­te caractere lăbărțate, de om care doar atîta scrie, ora la care a în­ce­put pauza și ora la care pornește din nou la drum.

E legat de cabina asta de TIR ca un șobolan de un vas care se scu­fundă. Noroc că e atît de strica­tă că nici un accident calumea nu poa­te să facă, nu prinde atîta vi­te­ză. Merge așa, agale, pînă se termi­nă drumul și benzina. Din care oricum fură, după formulă, cam ju­mate. Ar fi vrut mai mult de 25 de lei, cît i-am dat pentru 250 de kilometri, dar avem și noi formula noastră.

Șoferul eco

Marian Nica doar ce a urcat pe Facebook trei poze noi în albumul „prin europa”. Allianz Arena din Mün­chen văzută noaptea și două cu Alpii Italieni pe traseul Brenero – Verona. Sînt puțin miș­cate, făcute din mașină, din mers, și nu de calitate foarte bună, dar îi amintesc șoferului de locurile prin care-a fost. Am fă­cut și eu cîteva din camionul lui pe malul Dunării, pe la Porțile de Fier, și m-a rugat să-l tăguiesc în ele, să-i apară pe profil, „să le am acolo”. Spre de­o­se­bire de mulți șoferi de TIR, Ma­rian Nica e familist, nu bea, nu fu­mea­ză și cele două zile libere pe care le prinde pe lună și le petrece una dormind, una cu soția și cele două fete de 10 și 12 ani.

Nu-i place să piardă vremea prin parcări și benzinării cu alți șoferi, cum face majoritatea. Uneori se mai și leagă alții de el că nu-i „șo­fer pe pa­tru trepte”, adică nu are camion ma­re, dar le răspunde me­reu cu bun simț și își vede de trea­bă. Face munca asta doar pentru că sînt bănoase cursele pe extern. Din cei aproape 1.500 de euro pe lună pe care-i cîștigă pune de-oparte cît poate și speră ca în cîțiva ani să înceapă lucrul la ferma de produse alimentare bio pe care vrea s-o cons­truiască. „Să îmi cresc eu de toate și ce nu mănînc să vînd, să nu mai am nevoie de magazine și de alte treburi”.

E genul de șofer de TIR care nu se așteaptă la bani, dar primește dacă-i dai. Îi dăm și noi cîte 10 lei, să pună la pușculița pentru fermă, și coborîm în Caransebeș.

Remus din Băicoi își face vilă

Remus din Băicoi e regele șo­se­le­lor pentru cei care-l cunosc. Nu-i pa­să de poliție și dacă-l contrazice ci­ne­va de două ori se dă jos din cabină și-l bate. Așa rezolvă el problemele, cu bătaie, „ca ro­mâ­nii”, sau cu orice sumă între 10 și 50 de euro, în fun­c­ție de situație. De exemplu, dacă-i vor­ba de vreo fată pe care o vede pe marginea drumu­lui, „făăă, lasă dracu’ mătura aia și hai încoace, că punem un fra­ier să măture, hai că-ți dau 10 euro”. Dacă e de șpagă, crește su­ma. Cel mai rău a fost cînd l-au prins în Franța cu magnetul pe dia­gramă. A fentat atunci o amen­dă de vreo 3.000 de euro, dar s-a ales cu interdicție pe drumurile na­ționale pentru un an. „Un tip de la ambasadă, să vezi coincidență, cînd mi-a văzut buletinul a zis că sînt născut în același an, aceeași lună și aceeași zi cu fiica lui. Și a avut grijă de mine și a vorbit cu francezii ăia de n-am plătit nici azi nici un ban. Din Comănești, băieți buni mol­dovenii ăștia. Am stat apoi cu el vreo trei zile și cu prie­te­nii lui, am băut, am mîncat, după care am plecat aca­să”.

Pe Remus îl știu toate par­că­ri­le, benzinăriile și service-urile de la Bu­curești la Budapesta și îna­poi. Cînd se dă jos din TIR în pantalonii lui largi, groși și unsuroși și își aprinde țigara în mijocul unei benzinării, lîngă un semn pe care scrie mare „fumatul in­terzis”, nu-i spune nimeni nimic. Ba încearcă toți să se dea la glume cu el, nu cumva să-l supere. Dar el e in­te­resat de combinații. Aproape că-și dublează salariul cu combinațiile. Strîn­ge bani – luna trecută și-a cum­părat di­tamai plasma la care se uită la me­ciuri cu prietenii – și în curînd își ri­dică vilă.

În benzinăria asta, de lîngă va­ma Borș, e mereu un țigan de vreo 20 de ani care-l rezolvă cu bonuri de parcare. Ne pune pe noi să-i sem­năm vreo două, să pară scrisul diferit. A dat cî­te 5 lei pe ele și la firmă își scoate 20. Dar astea-s nu­mai bonurile, însă mai face afaceri și cu paleții de marfă – știe un loc prin Tg. Mureș unde ia 20 de lei pe bucată, nu 15, ca în restul țării –, cu ce cară în spate (dacă e ce­va ce poate vinde), cu benzină și cu ba­nii pe care-i ia de la autostopiști. Dar numai dacă dau, nouă ne-a zis că putem să-i luăm un suc și gata. Nu cere niciodată.

Soldatul care fuge cu camionul

Goran din Croația ne ia mai mult pentru că i se face milă de noi, văzîndu-ne așteptînd la ieșirea dintr-o benzinărie de pe autos­tra­dă. „Îmi pa­re rău că e așa puțin spa­țiu aici în ca­bină, dar m-am gîndit că e mai bine de­cît să stați pe bordură și să aș­tep­tați”, ne spune într-o engleză flue­n­tă. Goran e varianta balcanică a tipului dur din filmele lui Scorsese. Nu foar­te înalt, dar solid și cu o atitudine dură. În trei ore, cît am mers cu el, a apucat să ne spună tot ce nu suportă la pre­oți, politicieni și cam oricine nu gîndește cît de cît cu bun simț. „Eu știu cînd fac bine și cînd nu fac, și cînd nu fac știu că e așa și încerc să mă îndrept, dar nu trebuie să-mi spună altul care poate e mai rău ca mine și să-l mai și plătesc pentru asta.”

Nu-i place nici ce s-a întîmplat du­pă războiul din Iugoslavia. „Mi-era mai bine înainte, aveam salariu bun, trăiam bine, acum sînt șofer, mun­cesc mult mai mult și cîștig ceva peste jumate din cît făceam înainte.” E și el, la fel ca mulți din zonă, adeptul teo­riei că americanii și-au băgat coada aici, că devenea statul prea puternic. „Dar nu mă enervez, de ce să mă ener­vez? Tot mie îmi fac rău pînă la urmă. Con­duc mai departe și asta e.”

A luptat și el, ca toți bărbații de vîrs­ta lui, în războiul de acum zece ani. Nu ne vorbește despre asta, dar se înțelege din privirea lui că a omo­rît oameni și că nu-l deranjea­ză în mod special. Își ține gîndurile negre și supărările în frîu, cum fa­ce cu vola­nul, calm, în timp ce trece pe lîngă toate mașinile astea mici.

Ne salută ca un unchi trecut prin viață, dar mereu oarecum ve­sel, în timp ce coborîm cele patru trepte ale cabinei de TIR. Trage și-un claxon după primii 10 metri.

Cu cartea la volan

Martin e de pe undeva de lîngă Budapesta. E înalt, blond, cu ochi albaștri și bine făcut. Și, deși are constituție de surfer, cred că a citit mai multe cărți decît toată ge­nerația 2012 – 2013 de la Fa­cul­ta­tea de Litere. Mereu citește. Are o carte pe bord și cînd are de făcut pauză mică sau mare și nu îi e somn bea o cafea, își pune ochelarii cu ramă subțire pe nas și citește. Ca­feaua o face el la butelia mică, de voiaj, care își are și ea locul permanent pe bordul cabinei de TIR. Ăsta a fost și primul lucru pe care l-a fă­cut cînd ne-am urcat în camion, ne-a întrebat dacă nu vrem o cafea și s-a apucat să pună apa la fiert. Mai are pe bord un flexor cu care-și în­cin­ge mușchii și calmează ner­vii cînd e cazul. În tinerețe făcea și el au­tostopul, a făcut odată ju­mă­ta­te de Europă cu 50 de mărci în buzunar. Poate e înflorită poves­tea, dar nici departe de adevăr nu pare. Ne spune că nici cort sau sac de dormit n-avea, mergea singur și dormea în păduri sau la ieșirea din orașe.

Speră să termine cursa la timp și să prindă meciul de handbal dintre România și Ungaria din seara asta. Dacă nu, îl ascultă iar la ra­dio. E con­vins că Ungaria cîștigă și ne-o spu­ne cu mîndrie. Are ochiul format pen­tru poliție, „de obicei îi văd cam cu un kilometru înainte”, ne spune și, din cînd în cînd, ne mai zice să ne ascundem (în cabina de TIR nu e voie cu mai mult de un pasager).

Tot drumul cu el am ascultat mu­zică clasică și am vorbit, printre al­tele, despre sport, legi și po­li­ti­că. Cînd am coborît mai că ne-ar fi făcut încă o cafea, dar ne sim­țeam prost.

Ioan STOLERU