Spasibo, patroane!
Șah-mat 3 decembrie 2012 Niciun comentariu la Spasibo, patroane! 4Meseria de jurnalist e ca o concubină perversă. Te poartă pe toate cele nouă culmi ale fericirii dar îți e rușine să ieși cu ea la braț din casă. Fiindcă, în mîinile unor păpușari netrebnici, jurnaliștii au ajuns cîrpele societății. Sub patentul unor zăluzi care s-au îmbogățit profitînd de munca onestă a celor din jur, se zbat ca niște pești pe uscat. Unii rămîn lați, umplîndu-și plămînii cu aer fără să poată însă respira, în timp ce alții se zbuciumă zadarnic, neputînd să rupă firele unui minciog invizibil.
Și într-o viață de om întîlnești puține ironii mai mari decît aceasta a jurnaliștilor. Prin mîinile, pixurile, agendele, lentilele, obiectivele, pe ecranele și prompterele acestora trec mai multe povești de viață decît i se-nfățișează preotului. În genunchi, în fața lor, s-au spovedit oameni care nu l-au cunoscut pe Dumnezeu, ca acum să ajungă ei să fie îngenunchiați în fața unor ființe fără Dumnezeu.
Ar putea, de mîine, să plece. Să cerșească, să spele vase să vîndă covrigi sau să schimbe becuri. Să lucreze onorabil, nici slugă pe plantație, nici iobagi fără viitor. Dar nu pot să o facă fără să se distrugă. De ei, meseria s-a agățat o boală. Ca o tumoare, li s-a înfiripat pe șira spinării, le-o ține dreaptă dar îi macină și îi roade pe interior în fiecare zi.
Miercuri, 28 noiembrie, angajații de la „România liberă” i-au trimis o scrisoare patronului Dan Grigore Adamescu în care l-au anunțat că termenul pentru plata salariile restante de trei luni de zile a expirat. Hotărîți să-l dea în judecată pe acesta, se află în aceeași situație cu colegi de-ai lor de la multe dintre publicațiile românești. Iar ca apărare, pe viitor, împotriva patronilor fără de scrupule s-a discutat despre solidaritatea breslei. Dar nici aceasta nu e o soluție. Sînt deja grupuri formate care ar putea să-i ascundă pe toți oblăduiții și să le dea o voce pe care s-o asmută împotriva nedreptăților. Dar aceste grupuri trăiesc în baloane, în care toți se salută cu „felicitări maestre” și în care ajung să se citească doar unii pe alții. Căci balonul care îi unește îi și desparte de lumea dimprejur. Iar jurnalistul prin natura sa trebuie să fie un lup. Sălbatic și singur. Pentru că atunci cînd cineva l-a îmblînzit, cînd l-a aruncat în spatele unui birou și l-a îngropat acolo, îl distruge. În momentul în care sistemul, patronul, viața sau societate izbutește să îl frîngă, jurnalistul nu se mai vindecă niciodată.
În ochii mei, oamenii aceștia sînt niște eroi. Neplătiți cu lunile, înconjurați de „colegi” care sug de la mai multe țîțe, se macină încet, ca o balenă eșuată pe un țărm unde valurile o scaldă dar știe că niciodată nu va putea să se întoarcă în larg. Iar noi îi acuzăm de haos și de mizerie. Stăm pe mal și aruncăm cu pietre în balenă.
Și îi vom regreta abia atunci cînd vor dispărea. În lipsa lor vom orbecăi, fiindcă atunci cînd vor înceta să existe, haosul lor ni se va părea nectar și mizeriile ambrozie.
Cătălin HOPULELE
Adaugă un comentariu