Spasibo, patroane!

Meseria de jurnalist e ca o concu­bină perversă. Te poartă pe toate cele nouă culmi ale fericirii dar îți e rușine să ieși cu ea la braț din ca­să. Fiindcă, în mîinile unor păpușari netrebnici, jurnaliștii au ajuns cîr­pe­­le societății. Sub patentul unor ză­luzi care s-au îmbogățit profitînd de munca onestă a celor din jur, se zbat ca niște pești pe uscat. Unii rămîn lați, umplîndu-și plămînii cu aer fără să poată însă respira, în timp ce alții se zbuciumă zadarnic, neputînd să ru­pă firele unui minciog invizibil.

Și într-o viață de om întîlnești pu­ține ironii mai mari decît aceasta a jurnaliștilor. Prin mîinile, pixurile, agendele, lentilele, obiectivele, pe e­cranele și prompterele acestora trec mai multe povești de viață decît i se-nfățișează preotului. În ge­nunchi, în fața lor, s-au spovedit oameni care nu l-au cunoscut pe Dum­ne­zeu, ca acum să ajungă ei să fie în­genunchiați în fața unor ființe fără Dum­nezeu.

Ar putea, de mîine, să plece. Să cerșească, să spele vase să vîndă co­vrigi sau să schimbe becuri. Să lu­cre­ze onorabil, nici slugă pe planta­ție, nici iobagi fără viitor. Dar nu pot să o facă fără să se distrugă. De ei, meseria s-a agățat o boală. Ca o tu­moa­re, li s-a înfiripat pe șira spi­nării, le-o ține dreaptă dar îi macină și îi roade pe interior în fiecare zi.

Miercuri, 28 noiembrie, angajații de la „România liberă” i-au tri­mis o scrisoare patronului Dan Gri­gore Adamescu în care l-au a­nun­țat că termenul pentru plata salariile res­tan­te de trei luni de zile a expirat. Hotărîți să-l dea în judecată pe a­ces­ta, se află în aceeași situație cu co­legi de-ai lor de la multe dintre pu­blicațiile românești. Iar ca a­părare, pe viitor, împotriva pa­tr­o­ni­lor fără de scrupule s-a discutat des­­pre solidaritatea breslei. Dar nici a­ceas­ta nu e o soluție. Sînt deja gru­puri for­mate care ar putea să-i as­cundă pe toți oblăduiții și să le dea o voce pe care s-o asmută împotriva ne­drep­tă­ților. Dar aceste grupuri trăiesc în baloane, în care toți se sa­lută cu „fe­licitări maestre” și în care ajung să se citească doar unii pe alții. Căci ba­lonul care îi unește îi și des­parte de lumea dimprejur. Iar jurna­listul prin natura sa trebuie să fie un lup. Sălbatic și singur. Pentru că a­tunci cînd cineva l-a îmblînzit, cînd l-a aruncat în spatele unui birou și l-a îngropat acolo, îl distruge. În mo­­mentul în care sistemul, pa­tro­nul, via­ța sau societate izbutește să îl frîn­gă, jurnalistul nu se mai vinde­că ni­ciodată.

În ochii mei, oamenii aceștia sînt niște eroi. Neplătiți cu lunile, în­con­jurați de „colegi” care sug de la mai multe țîțe, se macină încet, ca o balenă eșuată pe un țărm unde valu­rile o scaldă dar știe că niciodată nu va putea să se întoarcă în larg. Iar noi îi acuzăm de haos și de mizerie. Stăm pe mal și aruncăm cu pie­tre în balenă.

Și îi vom regreta abia atunci cînd vor dispărea. În lipsa lor vom or­becăi, fiindcă atunci cînd vor în­ceta să existe, haosul lor ni se va pă­rea nectar și mizeriile ambrozie.

Cătălin HOPULELE