Ce dor îmi e de tine, Lorelai
Opinia de la centru 17 decembrie 2012 Niciun comentariu la Ce dor îmi e de tine, Lorelai 2El nu credea în soartă. Niciodată. Dar dacă ar fi privit mai atent ridurile din palmă, ar fi văzut că pentru el linia vieții nu ducea pînă acolo unde disperații își taie venele. În palmele lui lungi, cu degete de față, linia era scurtă și groasă, ca și cum s-ar fi concentrat în ea toate trăirile lui, avute și încă neavute. De cînd s-a înecat în Dâmbovița, acum aproape patru ani, îi aprind din cînd în cînd cîte o lumînare. Niciodată nu am stat să văd dacă arde pînă la capăt, dacă sufletul lui e răscumpărat undeva în ceruri. Ori dacă după ce plec o stinge vîntul. Nici nu am această curiozitate. De fapt mi-e frică să nu se stingă lumînarea prea repede și de aceea plec grăbită, să nu văd.
Bunica îmi spunea că atunci cînd aprinzi lumînări pentru morți, trebuie să rămîi să privești lumînarea arzînd. Dacă arde cu flacără mare și pînă la capăt e semn că sufletul lui e mîntuit. Dacă se luptă cu vîntul și răutatea din lumea asta și se stinge repede, înseamnă că sufletul e pierdut în fundul iadului. Și de acolo, spune ea, numai Iisus te mai poate scoate. Însă nu se deranjează El pentru un suflet păcătos ca al nostru. Și totuși, dacă…
De el îmi amintesc într-un fel aparte, ca de prietenii care îți mor cînd nici nu te aștepți. Ca de oamenii pe care îi vezi trăind pînă la bătrîneți, pe care îi vezi în multe feluri, dar nu cu o cruce la căpătîi. Povestea lui nu e alta decît una de iubire. Una ca în cărțile bune. Pentru el și ea, toată dragostea lor putea avea un altfel de final, unul fericit.
Cînd am întîlnit-o odată mi-a spus că pe undeva el n-ar fi vrut să mai trăiască. Se certaseră urît. Un pic prea sensibil pentru un bărbat, ați spune. Dar voi nu l-ați cunoscut. Ei nu vorbeau despre vreme cînd erau împreună, despre trend-uri, căței, pisici ori cît zahăr îi trebuie unei cafele ca să fie perfecte. Dezbăteau Schopenhauer, Kant și filosofiile indiene. Mai rar așa îndrăgostiți, să treacă iubirea lor prin esențe mai tari. Cu frică ea crede că el s-ar fi sinucis, s-a aruncat în apă și s-a lăsat dus la fund, ca un bolovan. L-a încătușat disperarea ca niște rădăcini groase de copac, apoi s-au întărit în jurul lui. Nu știu de ce, dar am mai citit odată Lorelai.
Paula SCÎNTEIANU
Adaugă un comentariu