Ana și blestemul educației
Editorial 22 ianuarie 2013 , de Laura Păuleț Niciun comentariu la Ana și blestemul educației 1E ca în legenda Meșterului Manole, „ce se construia, a doua zi se surpa”. Așa și în învățămîntul nostru, unde în fiecare an tot felul de miniștri și ministere se fălesc cu acele cărămizi pe care susțin că le așază pentru a ridica educația pe un piedestal al calității. De fapt, an de an și generație după generație, elevi, studenți, profesori de liceu și cadre didactice universitare sînt zidite de pomană în niște legi și proiecte de lege care nu rezistă în picioare nici cît să clipești cu jumătate de pleoapă.
Daniel Funeriu e de rîsul oricărei legende de-acum, fiindcă ce-a încercat el să facă acum un aproape doi ani cu Legea Educației Naționale este, clișeistic vorbind, istorie. De atunci, răspunderea a căzut odată cu Guvernul, odată cu Guvernul regimul politic, odată cu regimul politic, încrederea. Însă, încă de dinainte de aceste căderi, educația era în prăbușire. La fel ca orice încredere în ea. Apoi au urmat și căderile în derizoriu și în ridicol, afundarea în fraudă și plagiat, sub trainica pază a interesului politic. Chitul de la temelia Legii Educației a început să fie erodat cu ordonanțe. Evident, de urgență. Cea cu numărul 92 din 2012 îi trimite pe educatorii și pe învățătorii formați temeinic în licee pedagogice pe băncile facultăților, însă pe profesorii universitari de peste 65 de ani îi lasă să rămînă pe posturile didactice, pe cele de conducere și de coordonare de doctorat. Și, evident, le permite politicienilor să-și împlinească vocațiile politică, didactică, de cercetare și neapărat de conducere în toate cele, în același timp. Să nu uităm însă că vorbim de două chestiuni diferite, fiindcă Ministerul Educației Naționale s-a rupt în două, delegînd educația separat de învățămînt superior și cercetare.
La toate acestea, reprezentanții instituțiilor de învățămînt superior reacționează bine. Totul e normal, sub control și nu duce decît înspre bine. Același lucru îl spun de cel puțin șapte ani cei care se perindă pe la conducerile universităților ieșene. Dacă pe vremea lui Funeriu nu dădea bine să nu spui că vrei ca să fii măsurat după cîte ISI ai și era peste posibilitățile fizice ale unui conducător de doctorat să îndrume mai mult de opt studenți, acum cu siguranță că se găsesc persoane capabile ca la vîrste înaintate, în domenii de vîrf, să coordoneze doctoranzi fără număr. Acum nimic nu mai e fix, depinde. Deși ieri nu era. Nimeni nu știe însă ce se întîmplă cu tinerii. Dacă înainte pe un post de asistent nu avea ce să caute un aspirant fără doctorat, acum se pare că o condiție suficientă este și cea de doctorand. Însă le place universităților ieșene să se auto-catalogheze ca fiind printre cele bune, avînd sub preș ascunse secrete pe care toată lumea le știe îngropate în zidurile clădirilor care se laudă cu tradiția și vechimea lor.
Am început anul 2013 constrînși să răzbim printr-un zid. Un zid de neîncredere și incertitudine. În care deja ne-am consumat opțiunile și în care așteptăm un miracol care să intre cu buldozerul în lumea noastră în care construcțiile de beton sînt o utopie. Chiar dacă sună sinistru și apocaliptic, ca niște meșteri nepricepuți ce sîntem, ce nu-și au locul în țara noastră, așteptăm un seism care să ne cutremure pînă în măduva spinării. Doar atunci poate vom fi forțați să facem, de nevoie, un sacrificiu semnificativ pentru ceea ce ne-a mai rămas de lăsat în urmă.
Laura PĂULEȚ
Adaugă un comentariu