Ana și blestemul educației

E ca în legenda Meșterului Manole, „ce se construia, a doua zi se surpa”. Așa și în învățămîntul nostru, unde în fiecare an tot felul de miniștri și ministere se fălesc cu a­cele cărămizi pe care susțin că le așază pen­tru a ridica educația pe un piedestal al ca­lității. De fapt, an de an și generație după ge­nerație, elevi, studenți, profesori de liceu și cadre didactice universitare sînt zidite de po­mană în niște legi și proiecte de lege care nu rezistă în picioare nici cît să clipești cu ju­mătate de pleoapă.

Daniel Funeriu e de rîsul oricărei le­gende de-acum, fiindcă ce-a încercat el să fa­că acum un aproape doi ani cu Legea Edu­cației Naționale este, clișeistic vorbind, is­torie. De atunci, răspunderea a căzut odată cu Gu­ver­nul, odată cu Guvernul regimul po­litic, o­da­tă cu regimul politic, încrederea. În­să, încă de dinainte de aceste căderi, e­du­ca­ția era în pră­bu­șire. La fel ca orice în­cre­de­re în ea. Apoi au urmat și căderile în deri­zoriu și în ridicol, afundarea în fraudă și pla­giat, sub trainica pază a interesului po­li­tic. Chitul de la temelia Legii Educației a în­ceput să fie erodat cu ordonanțe. Evident, de urgență. Cea cu nu­mă­rul 92 din 2012 îi tri­mite pe e­du­catorii și pe învățătorii for­mați temeinic în licee peda­go­gice pe băn­ci­le facultăților, însă pe profesorii universitari de peste 65 de ani îi lasă să rămînă pe posturile didactice, pe cele de conducere și de coordonare de doctorat. Și, evident, le permite politicienilor să-și îm­pli­neas­că vo­cațiile politică, didactică, de cercetare și nea­părat de conducere în toate cele, în a­ce­lași timp. Să nu uităm însă că vorbim de două chestiuni diferite, fiindcă Mi­nis­terul Educației Naționale s-a rupt în două, de­le­gînd educația separat de învățămînt superior și cercetare.

La toate acestea, reprezentanții institu­țiilor de învățămînt superior reacționează bi­ne. Totul e normal, sub control și nu duce de­cît înspre bine. Același lucru îl spun de cel puțin șapte ani cei care se perindă pe la con­ducerile universităților ieșene. Dacă pe vremea lui Funeriu nu dădea bine să nu spui că vrei ca să fii măsurat după cîte ISI ai și era peste posibilitățile fizice ale unui con­ducător de doctorat să îndrume mai mult de opt studenți, acum cu siguranță că se găsesc persoane capabile ca la vîrste înaintate, în do­menii de vîrf, să coordoneze doctoranzi fără număr. Acum nimic nu mai e fix, depinde. De­și ieri nu era. Nimeni nu știe însă ce se în­tîmplă cu tinerii. Dacă înainte pe un post de asistent nu avea ce să caute un aspirant fără doctorat, acum se pare că o condiție suficientă este și cea de doctorand. Însă le place universităților ie­șe­ne să se auto-catalogheze ca fiind printre ce­le bune, avînd sub preș ascunse secrete pe care toată lumea le știe îngropate în zi­durile clădirilor care se la­udă cu tradiția și ve­chimea lor.

Am început anul 2013 constrînși să răzbim printr-un zid. Un zid de neîncredere și incertitudine. În care deja ne-am consu­mat op­­țiu­nile și în care așteptăm un miracol care să intre cu buldozerul în lumea noastră în ca­re construcțiile de beton sînt o utopie. Chiar da­că sună sinistru și apocaliptic, ca niște meș­teri nepricepuți ce sîntem, ce nu-și au locul în ța­ra noastră, așteptăm un seism care să ne cu­tre­mure pînă în măduva spinării. Doar atunci poate vom fi forțați să facem, de ne­vo­ie, un sacrificiu semnificativ pentru ce­ea ce ne-a mai rămas de lăsat în urmă.

Laura PĂULEȚ