Taci, Lenuță, nu plînge, Ioane!

Pe Ion îl ține ceva după cap. Le­nu­ța îi spune să ia o pastilă, că are ea prin baie, într-o pungă cu leacuri, o dof­torie fărîmată, da’ bună. El îi zice că nu-i așa cum bodogănește ea, că du­rerea lui e de judecată, nu de scă­fîr­li­e. Lenuța nu-nțelege și-l înjură. Pe ea n-a întrebat-o azi nimeni dac-o us­tu­ră mîinile crăpate, dacă i-a trecut vreun a­mar din cele de ieri ori dacă ograda i-a sădit în suflet altă durere. Fiindcă Ion e singurul care-ar putea s-o-n­tre­be și el are alt bai acu’.

Dacă pe Lenuța o ard buricele de­getelor uscate de clor, de vînt și de cîr­pe răpănoase, Ion îi mormăie să le frece cu unguent din acela gălbui, un­­suros, cu iz de naftalină adus de el din tîrg. Și muierea îi spune-n răstimpuri că suferința ei trece de toate rîndurile de piele, se topește în mușchi și de-a­co­lo roade ca o sare acră pînă la inimă, un­de-i forfotește sîngele rece și-o-n­țea­pă ca-n ochi. Nu înțelege bărbatul. Pe el îl doare după cap.

Și pruncul lor plînge de golul sto­ma­cului, mîncîndu-le-n schimb a­mîn­durora sănătatea. O Lenuță, un Ion și-un copil, u­nu’ cu inima coșcovită ca un trunchi de stejar mort, unu’ cu gîndurile îm­puș­cate în moalele capului, unu’ cu-n hău în burtă. Unu’ icnește, unu’ geme. Unu’ ar urla, unu’ ar izbi, altu’ ar mînca. Pri­mul mai tare, al doilea mai rău, ul­timul mai mult. Muierea mai mereu, bărbatul mai rar, pruncul mai bine. Toți se-ncovoaie de propria piatră de moară și fiecare știe s-o-mpingă mai anapoda decît celălalt, nu cumva să le pară unul altuia mai ușor. Și cînd dau drumul la televizor, la radio ori la poartă, să intre poștașul cu gazeta, mi­lioane de Lenuțe, de Ioni și de copii urlă, gem și icnesc. Și cea mai mare du­­rere din lume e-a fiecăruia și-a tuturor deodată.