Taci, Lenuță, nu plînge, Ioane!
Pastila de după 28 ianuarie 2013 Niciun comentariu la Taci, Lenuță, nu plînge, Ioane! 3Pe Ion îl ține ceva după cap. Lenuța îi spune să ia o pastilă, că are ea prin baie, într-o pungă cu leacuri, o doftorie fărîmată, da’ bună. El îi zice că nu-i așa cum bodogănește ea, că durerea lui e de judecată, nu de scăfîrlie. Lenuța nu-nțelege și-l înjură. Pe ea n-a întrebat-o azi nimeni dac-o ustură mîinile crăpate, dacă i-a trecut vreun amar din cele de ieri ori dacă ograda i-a sădit în suflet altă durere. Fiindcă Ion e singurul care-ar putea s-o-ntrebe și el are alt bai acu’.
Dacă pe Lenuța o ard buricele degetelor uscate de clor, de vînt și de cîrpe răpănoase, Ion îi mormăie să le frece cu unguent din acela gălbui, unsuros, cu iz de naftalină adus de el din tîrg. Și muierea îi spune-n răstimpuri că suferința ei trece de toate rîndurile de piele, se topește în mușchi și de-acolo roade ca o sare acră pînă la inimă, unde-i forfotește sîngele rece și-o-nțeapă ca-n ochi. Nu înțelege bărbatul. Pe el îl doare după cap.
Și pruncul lor plînge de golul stomacului, mîncîndu-le-n schimb amîndurora sănătatea. O Lenuță, un Ion și-un copil, unu’ cu inima coșcovită ca un trunchi de stejar mort, unu’ cu gîndurile împușcate în moalele capului, unu’ cu-n hău în burtă. Unu’ icnește, unu’ geme. Unu’ ar urla, unu’ ar izbi, altu’ ar mînca. Primul mai tare, al doilea mai rău, ultimul mai mult. Muierea mai mereu, bărbatul mai rar, pruncul mai bine. Toți se-ncovoaie de propria piatră de moară și fiecare știe s-o-mpingă mai anapoda decît celălalt, nu cumva să le pară unul altuia mai ușor. Și cînd dau drumul la televizor, la radio ori la poartă, să intre poștașul cu gazeta, milioane de Lenuțe, de Ioni și de copii urlă, gem și icnesc. Și cea mai mare durere din lume e-a fiecăruia și-a tuturor deodată.
Adaugă un comentariu