Cu tricolorul în piept

Oamenii care încercuiesc statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Piața Uni­rii sînt asemenea unui covrig, din care doi jandarmi mușcă cu poftă în­că de dimineață. „E semn de unire sau de infinit, mai ales azi. Uită-te bine acu­ma la ei, cînd se prind în horă ai zice că-s frați de sînge”, vorbesc aceștia în­tre ei, punînd gluma pe seama obo­se­lii pe care au adunat-o cu o seară îna­inte. Frigul care le învinețește mîi­ni­le oamenilor pare să le dea putere atunci cînd flutură stegulețele – tricolor și cînd le mai vine în minte vreo frîntură de vers patriotic pe care o îngînă.

În așteptarea citirii jurămîntului dom­nitorului Cuza, un grup de doam­ne îmbrăcate în costum popular își ca­ută un loc de unde să poată cu­prin­de cu privirea scena, în timp ce încă mai fre­donează despre „Ziua dreptății/ Zi­ua sfînt-a libertății.” De sub cojocul gros iese timid o mînă care ține steagul și îl flutură sus. Nu sînt din Iași și spun că „sînt venite de departe, cu autobu­zul. În fiecare an venim să ne în­vîr­tim în Hora Unirii. Asta ne-a mai rămas pur românesc”, îmi spune cea mai scun­­dă din ele care încă nu-și poate opri pi­cioarele din ritmul muzicii.

„Pon­ta pare mai înalt decît la televizor, da pe Antonescu nu-l văd.”

Puțin mai încolo, stă cu ochii ațin­tiți către scenă un grup de pensionari care a ieșit din casă să-l compare pe Crin de la televizor cu cel din realita­te. Sînt urcați pe marginea statuii și analizează de la stînga la dreapta oa­me­nii politici care urcă pe scenă. „Pon­ta pare mai înalt decît la televizor, da pe Antonescu nu-l văd.”

După ce se pun de acord că trebu­ie să fie undeva prin spatele scenei, pu­țini mai sînt atenți la discursurile pre­gătite de aceștia, dînd din mînă a dez­nădejde. „Am mai auzit promisiuni­le astea de cel puțin trei ori: la televizor, în timpul campaniei, acuma și de fie­ca­re dată”, spune c-un ton glumeț un bă­trînel care poartă în piept o insignă cu 24 ianuarie. Ochii îi umblă iute după orice îi atrage atenția și îl atinge ușor pe umăr pe cel cu care împarte bucata de statuie cînd din mulțime răsare co­roa­na de flori a lui Miron Cozma. „Mai înaiinte o spus că el nu stă între cioco­ii ăștia și merge să depună de unu’ singur.” Din păcate însă, nu reușește să trea­că de jandarmi, așa că exclamă cu un aer victorios că o să le arăte mîine de ce poate fi în stare.

Mulțimea se strînge ca un ciorchi­ne în jurul oamenilor politici care trec să dea mîna cu fiecare, iar de jos se văd doar camerele de filmat care îi în­con­­joară. Oamenii mărturisesc că au vo­tat „unde trebuie”, iar ei strîng mîna fie­că­­ruia, confirmînd din cap celor care îi su­­praveghează că îi pot lăsa să se apro­­pie. În drumul lor către centrul ora­șu­lui, aceștia merg cu un pas domol, în contradicție cu cel al cetățenilor care aleargă să îi atingă, să îi vadă mai de a­proape. Însă la intrarea în Biserica „Trei Ierarhi”, se uită de orice le­gă­mînt al unirii și intră pe rînd doar „cei cu re­nume, noi, oamenii de rînd ne uităm de la poartă.”