Soldați, prezentați torțele!

În prima linie a batalionului este fan­fara militară. Bleumarinul costu­me­lor se amestecă în cenușiul străzii Lă­pușneanu, picurată ici și colo cu stropi de lumină aruncați dinspre Mu­zeul Unirii. „Uite-i, vin, vin!”, se aude o voce de copil dinspre unul din gru­purile formate de-a lungul străzii. Lu­pii Negri vin, cu torțele de-un crem des­chis, la fel ca îmbrăcămintea lor în culori de camuflaj, pe care este ins­crip­ționat, în dreptul inimii, „România”, iar în partea dreaptă, cu litere negre le este cusut numele. Militarii Bata­lio­nului 151 Infanterie din Iași, flanca­ți de oamenii adunați să defileze ală­turi de ei pînă la Palatul Culturii, aș­teap­tă semnalul de pornire într-o for­ma­ție de-o precizie geometrică.

Legămînt de două ori

De la balconul Muzeului, Ale­xan­dru Ioan Cuza își depune ju­ră­mîn­tul în fața mulțimii. „Jur că în toa­tă domnia mea voi priveghea la res­pec­tarea legilor pentru toti si în toate!”, ră­sună vocea unui tînăr, care pentru o zi este domnitor. „Așa să-mi ajute Dum­nezeu!”, iar fanfara începe a le cînta ba­talioanelor să treacă Carpații, pornind cu alaiul de torțe înspre Pia­ța Unirii, urmărit de chipuri de toa­te vîrstele. „Vai, ce repede merg, o să îi pierdem. Stai să vezi că merg pînă aco­lo și se întorc”, își spun cîțiva, dez­lipindu-se din grup. În dreptul lor, mergînd la braț, doi bătrîni rememo­rea­ză festivitățile de anul trecut. Într-un oraș cu o asemenea istorie, „e frumos că sînt așa defilări în fiecare an, e mai special”, doar și la Iași a fost Unire, nu numai la București. Pășesc nici prea grăbit, nici prea încet, atît cît să nu piar­dă din vedere torțele, deși știu că se vor opri la Palat. Își zic că le place e­co­ul fanfarei care aproape a ajuns la ca­pă­tul străzii și stelele căzătoare care lu­minează bulevardul încă din decembrie.

De fapt, privirile tuturor au aban­donat pentru un moment făcliile ba­ta­lionului, pîlpîirile de culori furîndu-le ochii. Însă cei doi nu se opresc nici cînd trec prin dreptul primarului în­con­jurat oamenii care se poticnesc într-un paravan de blitz-uri. „Ia să vedem ce parlamentari mai sînt” și, pe rînd, plu­tonul se sparge, pornind din centru în toate direcțiile, ca un mușuroi căl­cat de bocancul unui soldat.

La Casa Dosoftei fanfara amu­țeș­te, iar torțele se sting pe rînd, în zum­zet de mașini și sub ecoul unui mi­cro­fon. Fotografia de epocă e ruptă în două și în loc se derulează filmul co­ti­dian al unui oraș zgomotos, în mij­lo­cul căruia oamenii sînt adunați pe străzi în numele unei sărbători. Înapoi, pe drumul unde s-a cîntat unire, izul is­to­ric se risipește la fel ca fumul ridicat dea­supra făcliilor, lăsînd strada Lă­puș­neanu mută. Doar vocea unui copil se aprinde ca un licăr. „Tati, de ce nu e ce­rul albastru?” „Pentru că e înno­urat”.