Doamne, ocrotește-ne toca!

Se pune problema că „lumea nu ­în­țe­lege studenții”. Bun, pe lîngă co­mi­cul ideii că noi n-am fi oameni ca toți cei­lalți, portretul studentului ca celulă a u­­nei clase sociale dezavantajate mă irită ca o alergie de primăvară. Nu pentru că nu mi-ar conveni să se aprobe toate a­men­damentele din lume care să ne dea cămine de 5 stele, cu iriși albi la geam, cantine cu banane flambate și icre ne­gre și burse cît un salariu de demnitar. Nu pentru că n-aș îngădui să o ducem mă­car „bine”. Ci pentru că noi, studenții, sîntem ipocriți.

Convenabil sau nu, căminul gri prin pereții căruia mai șuieră, sezonier, un vînt care-ți încremenește șira spinării și care se umple noaptea de colegi aghezmuiți e baza celor mai „tari” povești sca­tofilice din studenție. Mîncarea ieftină de la cantină și gustul ăla departe de „ca la mama acasă” a fost, poate, de multe ori, motivul pentru care mai mul­țu­meai prin telefon cînd primeai pachetul plin de pachete mai mici cu bunătăți.

Dintr-astea n-am trăit, fiindcă m-a îmbrobodit Iașul de copilă, dar știu c-am ascultat studenția altora de-aproape. Și n-a fost nenorocită decît aceea a celor care n-au apucat să-și iasă din cocon, cei care-au rămas larve osîndite să nu le crească niciodată aripi, să nu ples­neas­că prin firele subțiri de co­pi­lărie. Și nici pe aceia nu i-a pălit în moalele capului „sis­temul”, ci faptul că s-au lăsat în­gră­­mădiți cînd aveau ceva de spus. Că n-au crezut într-o schimbare pornită de pe limbile lor. Iar cei ce n-aveau o pă­re­re, o idee sau mai multe, cei ce aș­tep­tau sfîrșitul fa­cultății ca pe coacerea unei pîini în ca­re știau că n-au pus sare, pe ei „siste­mul” îi indignează fiindcă nu i-a gî­dilat des­tul. Pentru ei, de fapt, „sistemul” înseamnă cei ce dau abonamen­te mai ie­ftine la tramvai sau, dimpo­tri­vă, îl dau cu prețul prea ma­re al tocitului de coa­te în am­fi­tea­tre.

Sîntem vinovați că ne-am împărțit pe straturi, că ne-am învelit în pătura „celor care nu cuvîntă” și-am aș­teptat să spună alții ce ne doare. Nor­mal că „lumea nu ne înțelege”. Sîntem muți și nici nu vrem să învățăm să vorbim prin semne.