Ieșenii l-au scos pe Mircea Vintilă din blugii bleu jandarm

Joi seara, în cafeneaua Phoenix, Mircea Vintilă a venit anume să stîrnească nostalgia vremurilor în care blugii „bleu jadarm” erau un vis al oricărui tînăr pentru care folkul a însemnat leagănul revoltelor mă­run­te și al iubirilor pînă peste poate. El a fost a­com­paniat de ieșeanul Jul Baldovin în „Ciripituri” și „Cîn­te­ce de bivuac”, pe care rebelii de odinioară le-au fredonat din memorie, strîngînd la piept CD-urile care așteptau nerăbdătoare un autograf. „Moșul cu pro­ver­be” nu i-a dezamăgit defel pe cei veniți să-l as­culte, fiindcă timpul „trece, se prea poate”, cînd simți că ai putea rămîne pînă la ziuă să te bucuri de ce-a mai rămas din spiritul păsărilor Phoenix și Colibri.

Corul de voci care se putea auzi de a­fară începe să se mai domolească, iar oa­menii să devină mai agitați decît un glob de zăpadă zguduit cu putere, însă o mîngîiere lină a unei chitare îi po­to­leș­te asemenea fulgilor care apoi co­boa­ră încet după încetarea zdrun­ci­nă­ri­lor. În fața oamenilor urcă un cîntăreț tinerel, care „o să încălzească puțin at­mos­fera, așa în deschidere” îi aud șu­șo­tind între ei pe doi dintre organizatori. Două femei par însă mai degrabă interesate de coafura interpretului, a­vînd părul strîns legat la spate, sau du­pă cum îl numește una dintre ele „po­nytail. Nu știu de ce, dar parcă le stă mai bine bărbaților decît femeilor.”

După ce acesta coboară cu o mică plecăciune, locul este acum ocupat de partenerul de folk a lui Vintilă, Jul Bal­dovin care începe cu un cîntec de dra­goste lent, ce trimite tinerii în­dră­gostiți într-o legănare precum cea a u­nui vas prins într-o furtună pe mare. A­poi își schimbă rapid ritmul, pe un folk mai energic, însă un tropăit ciudat, făcut de vîrfurile pantofilor băr­ba­ților, îi întrerupe cadența. Ropotul însă nu pare să deranjeze pe două femei, care aveau o discuție despre veverița din Ice Age își aduc aminte de o sec­ven­ță, „aia în care aruncă cu aluna” și-n­cep să se bombardeze una pe alta, folosind pe post de muniție popcornul abia adus la masă.

Jul Bal­dovin începe cu un cîntec de dra­goste lent, ce trimite tinerii în­dră­gostiți într-o legănare.

Jul Baldovin încearcă să atragă cît poate din privirile oamenilor, cîntînd cît mai multe piese, dar pare să răsufle ușurat cînd îl vede pe Vintilă salutînd fiecare masă și îndreptîndu-se încet către chitara care și ea părea să-l aș­tep­te cu drag. „Mircea, ai ajuns în sfîrșit bătrîne? Dacă tot ne-ai făcut să aș­tep­tăm, arată-ne ce poți”, glumește cu el un bărbat care, de cînd a intrat pe ușa localului, nu s-a dezlipit de ochelarii de soare, semănînd cu un actor indian de la Bollywood nimerit din greșeală în­tr-o cafenea din România.

Cei doi folkiști se uită puțin unul la altul și, după cîteva schimburi de pri­viri și o scurtă aprobare din cap, corzile chitărilor încep să răsune în tot Pho­enix-ul, oprindu-i din poveștile lor pînă și pe cei cufundați numai în pro­priul glas. Toți ochii se îndreaptă spre interpreți, cei mai ghinioști fiind ne­voiți să-i vadă printr-un ecran agățat de un perete. „E bine și așa, altfel cred că aveam să-l ascult în timp ce mi-l imaginam pe tavan”, îi spune un tînăr prietenei sale.

Karaoke de la masă

Același actor cu ochelarii de soare încearcă să-l convingă pe amicul de la aceași masă să i se alăture într-un duet pe cîteva versuri care-i evocau nostalgia, „înfipt în blugi, înfipt în blugi, în­fipt în blugii bleu jardarm. Hai prie­ten­e, mai știi cînd eram și noi odată așa, cu cămașa de nailon?”, dar băr­ba­tul de lîngă pare să nu-l bage în seamă, pre­ferînd probabil tunica de bumbac pe care o purta acum. Încearcă din răs­pu­teri să-l potolească, de la un rîs de­za­probator pînă la izgoniri din mîini, dar pînă la urmă se pare că s-a lăsat bi­ru­it, fredonînd în tamdem versurile pie­sei.

Localul se animă instant cînd ar­tiș­tii ne cheamă să ascultăm cîteva sfaturi din popor, „hai la moșul cu pro­ver­be” și trei băieți de la o masă parcă îi urmează îndemnul întînzîndu-se spre cel mai în vîrstă din grupul lor. „Uite cîntă despre tine. Deci ia zi-ne și nouă cîteva dintre poveștile ta­le, că doar tu ești moșul nostru cu du­me­le”. Nici nelipsitele bătăi din palme nu par să fie dispuse să ia o pauză, a­cum fiind și mai înflăcărate decît î­na­inte, cu cî­teva dintre mîini căpătînd o nuan­ță de roșu aprins. După ele e rîn­dul pi­cioa­relor să simtă cîteva arsuri în vîr­ful degetelor, în special cele a cu­plu­rilor care se găsesc pe-un ring de dans în „Lăptăria lui Enache”.

De ce pleci mielule?

O negură acoperă deodată tot barul în care se ține concertul, Vintilă de­ve­nind o umbră camuflată în întuneric, care cîntă la o chitară la fel de în­tu­ne­ca­tă. Un proiector întinde o lumină slabă spre peretele din fața lui și un filmuleț cu imagini din vechi concerte folk rulează în timp ce Vintilă interpre­tează un cîntec lent. Momentul nu ține prea mult, Jul Baldovin părînd să se pregătească de plecare, însă este în­trerupt de partenerul lui care-i spune „unde te duci tu mielule?”. Acesta pa­re a fi un fel de semn, căci, deodată, mulți se aruncă după geci și genți, că­u­tînd ceva cu frenezie. Înarmați cu cîte un pix sau marker, o coadă de oa­meni cu CD-uri în mîini se pregătesc să-i ceară un autograf lui Vintilă, „ca amintire pentru cînd o să am nepoții mei”, îi spune un bărbat ușor aplecat în spate soției sale. Alții veniți cu carca­sele lipsă, se mulțumesc să lase un bac­șiș și o glumă, „hai că dacă mai stăm cu manifestanții zgomotoși, a­jun­gem să cumpărăm și trei discuri.”