Cine pe cine taie
Editorial 20 martie 2013 Niciun comentariu la Cine pe cine taie 2Efectele subfinanțării cronice din învățămîntul superior au început să iasă la suprafață, ca un puroi de sub piele. Universitățile și-au ținut ele o bună bucată de vreme problemele financiare după ușile birourilor, însă acum buba a început să pocnească. Universității „Alexandru Cuza” (UAIC) i-a venit primei rîndul să cedeze. Chiar dacă a fost singura instituție de învățămînt superior din Iași care în vremurile prolifice a reîntregit salariile angajaților cu 30%, acum se vede nevoită să ia înapoi jumătate din ceea ce a dat. Finanțarea de doar 3,14% din bugetul de stat și veniturile care s-au diminuat drastic odată cu scăderea numărului de studenți i-au împins pe cei din conducerea UAIC să ia o măsură care să îi ajute să țină instituția pe linia de plutire.
Banii puși deoparte s-au terminat, iar la fundul sacului nici măcar nu se regăsește vreo speranță că în viitorul apropiat ceva o să-l mai umple.
Pentru anumiți anagjați lucrurile nu se văd așa. Se percepe doar răceala cuțitului care le-a tăiat salariile. Ca orice măsură de austeritate, era de așteptat să fie neînțeleasă și să stîrnească reacții negative și revolte care stau să se aprindă precum cărbunii. Profesorii, portarii, femeile de serviciu își trăiesc și ei criza lor, individuală: credite, bani puțini, copii de întreținut. Nu au și, din ce nu au, nu mai vor să îngăduiască să li se mai ia. Criza lor, de la nivel micro, e la fel de adevărată și la fel de autentică ca și cea de la nivel macro. Și atunci nu vor să mai audă explicații. Din ei răbufnește revolta față de condiție, resimțită ca mizerabilă, care își găsește obiectul în aceste tăieri salariale. Este ignorat aspectul esențial în această chestiune că, de fapt, ce era „mai mult”, „înainte”, era de fapt un bonus, ce era în plus și nu de drept. Cu diafragma închisă, așa se vede și se resimte. Însă dacă deschidem cadrul, vedem o criză de proporții, care stă să scufunde învățămîntul românesc. Studenții ne pleacă să studieze în străinătate, guvernanților nu le pasă de școală, din proiecte POSDRU nu o să mai vină fonduri. Din ce o să mai supraviețuiască universitățile? Ce aparate o să le țină în viață? Oamenii nu știu și nu-i interesează. Un individ are tot dreptul din lume să gîndească, să acționeze și să reacționeze în funcție de efectele pe termen scurt. Însă managerii unei universități trebuie să ia măsuri drastice pentru a-i feri pe toți de căderea într-o prăpastie mai adîncă.
Este foarte probabil ca Universității „Cuza”, să-i urmeze, pe rînd și alte instituții de învățămînt superior. Atunci toată lumea va striga în numele problemei de fond, care trece ca o abstracțiune pe lîngă conștiința celor inflamați de efectele imediate. Cu învățămîntul românesc este ca și cu presa tipărită. Dacă nu faci nimic să o salvezi, atunci se va degrada progresiv și sistematic și apoi va muri de la sine. Puțin la nivel editorial, puțin la nivel economic. Problema nu e individuală, e colectivă. Asta trebuie, și e de înțeles. Însă la capitolul soluții încă se ridică din umeri. O posibilă soluție ar fi ca universitatea să înceapă să producă și să vîndă. Altceva decît capital didactic. Cui, cît, cum? Se poate că așa cum instituțiile media s-au vîndut producătorilor de bunuri și servicii, așa și instituțiile noastre să-și caute alinarea la marile companii care să-și impună propriile programe de studii. Dar deocamdată asta nu doare.
Laura PĂULEȚ
Adaugă un comentariu