Cine pe cine taie

Efectele subfinanțării cronice din în­vă­ță­mîn­tul superior au început să iasă la su­pra­fa­ță, ca un puroi de sub piele. Universitățile și-au ținut ele o bună bucată de vreme problemele financiare după ușile birourilor, însă acum bu­­ba a început să pocnească. Universității „A­­­lexandru Cuza” (UAIC) i-a venit primei rîn­dul să cedeze. Chiar dacă a fost singura ins­tituție de învățămînt superior din Iași care în vremurile prolifice a reîntregit salariile an­gajaților cu 30%, acum se vede nevoită să ia î­napoi jumătate din ceea ce a dat. Finanțarea de doar 3,14% din bugetul de stat și venitu­ri­le care s-au diminuat drastic odată cu scă­de­rea numărului de studenți i-au împins pe cei din conducerea UAIC să ia o măsură care să îi ajute să țină instituția pe linia de plutire.

Banii puși deoparte s-au terminat, iar la fundul sacului nici măcar nu se regăsește vreo speran­ță că în viitorul apropiat ceva o să-l mai um­ple.

Pentru anumiți anagjați lucrurile nu se văd așa. Se percepe doar răceala cuțitului ca­re le-a tăiat salariile. Ca orice măsură de auste­ritate, era de așteptat să fie neînțeleasă și să stîrnească reacții negative și revolte care stau să se aprindă precum cărbunii. Profesorii, por­tarii, femeile de serviciu își trăiesc și ei criza lor, individuală: credite, bani puțini, copii de întreținut. Nu au și, din ce nu au, nu mai vor să îngăduiască să li se mai ia. Criza lor, de la nivel micro, e la fel de adevărată și la fel de autentică ca și cea de la nivel macro. Și atunci nu vor să mai audă explicații. Din ei ră­buf­nește revolta față de condiție, resimțită ca mi­zerabilă, care își găsește obiectul în aceste tă­ie­ri salariale. Este ignorat aspectul esențial în această chestiune că, de fapt, ce era „mai mult”, „înainte”, era de fapt un bonus, ce era în plus și nu de drept. Cu diafragma închisă, așa se ve­de și se resimte. Însă dacă deschidem ca­drul, vedem o criză de proporții, care stă să scu­funde învățămîntul românesc. Studenții ne pleacă să studieze în străinătate, guvernan­ților nu le pasă de școală, din proiecte POSDRU nu o să mai vină fonduri. Din ce o să mai supraviețuiască universitățile? Ce a­pa­ra­te o să le țină în viață? Oamenii nu știu și nu-i interesează. Un individ are tot dreptul din lume să gîndească, să acționeze și să reac­țio­neze în funcție de efectele pe termen scurt. În­să managerii unei universități trebuie să ia măsuri drastice pentru a-i feri pe toți de că­der­ea într-o prăpastie mai adîncă.

Este foarte probabil ca Universității „Cu­za”, să-i urmeze, pe rînd și alte instituții de învățămînt superior. Atunci toată lumea va stri­ga în numele problemei de fond, care trece ca o abstracțiune pe lîngă conștiința ce­lor inflamați de efectele imediate. Cu în­vă­ță­mîntul românesc este ca și cu presa tipărită. Da­că nu faci nimic să o salvezi, atunci se va de­grada progresiv și sistematic și apoi va muri de la sine. Puțin la nivel editorial, puțin la nivel economic. Problema nu e individua­lă, e colectivă. Asta trebuie, și e de înțeles. Însă la capitolul soluții încă se ridică din u­meri. O posibilă soluție ar fi ca universitatea să înceapă să producă și să vîndă. Altceva de­cît capital didactic. Cui, cît, cum? Se poate că așa cum instituțiile media s-au vîndut produ­că­torilor de bunuri și servicii, așa și institu­țiile noastre să-și caute alinarea la marile com­panii care să-și impună propriile programe de studii. Dar deocamdată asta nu doare.

Laura PĂULEȚ