Hoții de vechituri

Îl ținea ascuns într-o cutie în­cu­ia­tă cu lacăt. Așa l-a primit de la pă­rin­ții lui cînd era copil și așa l-a păstrat pî­nă acum. Nu vorbea nimănui despre asta, știa că vor vrea toți să-l vadă, să-l frîngă între degetele lor bu­tu­că­no­ase și să-l facă dispărut. Erau in­vi­di­oși. Poate n-au ținut niciodată la ce­va a­tît de sfînt sau dacă li s-a ivit în fa­ța o­chilor, nici n-au știut să-l re­cu­noas­că. Au văzut prea multe copii ca să își dea seama care era cea adevărată.

Poa­te nici nu o voiau pe cea reală, ci se mul­țumeau cu ce erau amăgiți.

Găsise și o ascunzătoare pentru cu­tia mică din lemn, pictată cu semne cîn­dva aurii ca niște hieroglife mă­run­te. N-ar fi ghicit-o nimeni în podul bur­­dușit cu vechituri, însă tresărea ca un paranoic ori de cîte ori auzea vreo pisică mișunînd, noaptea, crezînd că secretul i-a fost aflat. Nu avea prie­teni buni, doar prieteni. Nu le-ar fi spus ni­cicînd despre moștenirea pe care i-au lăsat-o părinții, a fost învățat că în­cre­derea e un dar pe care îl păstrezi pen­­tru tine, prea scump să îl îm­păr­tă­șești cu ceilalți, dar prea des găsită la m­î­na a doua.

***

În fiecare vară, în orașul său se or­ganizează un tîrg de vechituri. Ra­re­ori cumpără cîte ceva, dar îi place, în schimb, să se plimbe printre tarabe și să îi audă pe comercianți cum îi con­ving pe clienți să cumpere fie o bro­șă purtată între cele două războaie, fie vreun gramofon din saloanele boieri­lor. Acolo, la masa unui bătrîn, a ză­rit-o. Cutia din lemn cu hieroglife au­rite, ca cea pe care o ține ascunsă în­tr-un sertar scorojit. Nu știe ce să mai creadă, în care dintre ele stă a­de­vă­rul?

Cătălina DOBROVICEANU