Hoții de vechituri
Pastila de după 1 aprilie 2013 Niciun comentariu la Hoții de vechituri 3Îl ținea ascuns într-o cutie încuiată cu lacăt. Așa l-a primit de la părinții lui cînd era copil și așa l-a păstrat pînă acum. Nu vorbea nimănui despre asta, știa că vor vrea toți să-l vadă, să-l frîngă între degetele lor butucănoase și să-l facă dispărut. Erau invidioși. Poate n-au ținut niciodată la ceva atît de sfînt sau dacă li s-a ivit în fața ochilor, nici n-au știut să-l recunoască. Au văzut prea multe copii ca să își dea seama care era cea adevărată.
Poate nici nu o voiau pe cea reală, ci se mulțumeau cu ce erau amăgiți.
Găsise și o ascunzătoare pentru cutia mică din lemn, pictată cu semne cîndva aurii ca niște hieroglife mărunte. N-ar fi ghicit-o nimeni în podul burdușit cu vechituri, însă tresărea ca un paranoic ori de cîte ori auzea vreo pisică mișunînd, noaptea, crezînd că secretul i-a fost aflat. Nu avea prieteni buni, doar prieteni. Nu le-ar fi spus nicicînd despre moștenirea pe care i-au lăsat-o părinții, a fost învățat că încrederea e un dar pe care îl păstrezi pentru tine, prea scump să îl împărtășești cu ceilalți, dar prea des găsită la mîna a doua.
***
În fiecare vară, în orașul său se organizează un tîrg de vechituri. Rareori cumpără cîte ceva, dar îi place, în schimb, să se plimbe printre tarabe și să îi audă pe comercianți cum îi conving pe clienți să cumpere fie o broșă purtată între cele două războaie, fie vreun gramofon din saloanele boierilor. Acolo, la masa unui bătrîn, a zărit-o. Cutia din lemn cu hieroglife aurite, ca cea pe care o ține ascunsă într-un sertar scorojit. Nu știe ce să mai creadă, în care dintre ele stă adevărul?
Cătălina DOBROVICEANU
Adaugă un comentariu