Mîncătorul de cuie

A fost odată o cămăruță. A fun­c­ționat multă vreme ca fierărie din ca­re plecau mărfuri în toate colțurile lu­mii. Nu pentru că ar fi fost speciali­zată pe export, nu, ea doar le fabrica și le punea în circulație. Produsele sînt ce­le care au plecat care pe unde au a­pu­cat, uimind prin puterea fierului, a tă­riei și a voinței lor, de se mi­rau cei din jur și nu știau unde au fost ză­mis­li­te.

Însă piesele s-au rărit, s-au ri­si­pit printre metale cu iz de rugină, su­per­ficiale și fără simț de răs­pun­de­re fa­ță de cei care le iau de bune, le a­dopt­ă cu încrederea pe care i-o dai unui a­ju­tor în gospodărie.

La fel s-a stins și fierăria. Pe ni­co­vala veche din colțul camerei, cio­canul nu a mai bătut de multă vreme o bucată de fier de calitate. Lumea nu mai căuta lucruri cu greutate; se îm­pleticea în materiale ieftine și părea că nu mai vrea să scape de ele. Chiar și după ce au văzut că tinichelele îi duc la sapă de lemn, oamenii nu au mai a­vut tăria să le spună nu, iar dacă au spus-o, piesele oricum nu i-au auzit. Și fierăria nu mai promovează competența, pentru că nu ar mai fi cerută de lumea superficială, care nu știe să gîndească decît de la o zi la alta, ne­vrînd parcă să vadă că în timp, fierul pur bate materialele fără vlagă, bu­ne de nimic și asta duce la progres.

Astăzi, cuptoarele cîndva în­cin­se nu mai sînt alimentate cu cărbuni sfă­rîmicioși. Rînd pe rînd, lacătele s-au pus pe ușa fierăriei în care se turna al­tă­dată un soi de competență. Iar pen­tru a ajunge sus, măr­furile nu mai au ne­vo­ie de nici o se­cun­dă de șlefuire. Pie­se­­le tari mor, se prăpădesc cu fast, ca mai apoi să fie uitate de noi, prosti­mea ce se scaldă într-o stare în care ac­­ceptăm orice. Ră­mînem cu piulițe prea largi, cu fi­le­turi roase de rugina nepăsării, pe șu­ru­buri mîncate de in­te­rese.