Mîncătorul de cuie
Pastila de după 15 aprilie 2013 , de Ana Sipoș Niciun comentariu la Mîncătorul de cuie 2A fost odată o cămăruță. A funcționat multă vreme ca fierărie din care plecau mărfuri în toate colțurile lumii. Nu pentru că ar fi fost specializată pe export, nu, ea doar le fabrica și le punea în circulație. Produsele sînt cele care au plecat care pe unde au apucat, uimind prin puterea fierului, a tăriei și a voinței lor, de se mirau cei din jur și nu știau unde au fost zămislite.
Însă piesele s-au rărit, s-au risipit printre metale cu iz de rugină, superficiale și fără simț de răspundere față de cei care le iau de bune, le adoptă cu încrederea pe care i-o dai unui ajutor în gospodărie.
La fel s-a stins și fierăria. Pe nicovala veche din colțul camerei, ciocanul nu a mai bătut de multă vreme o bucată de fier de calitate. Lumea nu mai căuta lucruri cu greutate; se împleticea în materiale ieftine și părea că nu mai vrea să scape de ele. Chiar și după ce au văzut că tinichelele îi duc la sapă de lemn, oamenii nu au mai avut tăria să le spună nu, iar dacă au spus-o, piesele oricum nu i-au auzit. Și fierăria nu mai promovează competența, pentru că nu ar mai fi cerută de lumea superficială, care nu știe să gîndească decît de la o zi la alta, nevrînd parcă să vadă că în timp, fierul pur bate materialele fără vlagă, bune de nimic și asta duce la progres.
Astăzi, cuptoarele cîndva încinse nu mai sînt alimentate cu cărbuni sfărîmicioși. Rînd pe rînd, lacătele s-au pus pe ușa fierăriei în care se turna altădată un soi de competență. Iar pentru a ajunge sus, mărfurile nu mai au nevoie de nici o secundă de șlefuire. Piesele tari mor, se prăpădesc cu fast, ca mai apoi să fie uitate de noi, prostimea ce se scaldă într-o stare în care acceptăm orice. Rămînem cu piulițe prea largi, cu fileturi roase de rugina nepăsării, pe șuruburi mîncate de interese.
Autor:
Redactor Opinia studențească, student în anul al II-lea la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la UAIC.
Adaugă un comentariu