Familia care și-a colorat centura
1001 de chipuri 15 aprilie 2013 Niciun comentariu la Familia care și-a colorat centura 190Sîmbăta începe devreme pentru Clubul Sportiv Karate Risei. La ora opt dimineața senpai Marian Bejenaru este deja în sala de sport a Liceului „Dimitire Mangeron” din Iași alături de soția sa și cei doi copii ai lor, îmbrăcați în kimono-uri albe și încinși cu centuri colorate. Încet, unul cîte unul, încep să-i apară și elevii care se înclină respectuos înainte de a intra în sală. Abia după ce antrenorul le răspunde la salut aceștia înaintează veseli pe parchetul verde.
Marian Bejenaru practică artele marțiale de la vîrsta de 14 ani. A aflat întîmplător că unul dintre prietenii săi frecventa acest sport. Însă nu i-a spus nimic de teama regimului de atunci, dar după ce prietenul lui Marian i-a zis de sportul pe care îl practica a început să vină și el la antrenamente. Bărbatul înalt, cu ochii limpezi și mari, cu capul ras și privirea blîndă pare un călugăr din templele budiste. Vorbește calm, zîmbind scurt după fiecare frază.
Cei doi copii și afacerea pe care a pus-o cu greu pe picioare i-au răpit din timpul destinat pasiunii sale.
„Făceam exercițiile undeva pe Copou, în spatele universității, pe un teren din bitum. Doar că era chiar lîngă casa prim secretarului de partid de atunci. Mai făceam gălăgie și venea sectoristul și ne fugărea”, povestește rîzînd antrenorul cu centură neagră și doi dani (n.r.: grade superioare centurii negre). Cu toate astea, după ce polițistul dispărea după colțul blocului, copiii își continuau antrenamentele, păstrînd însă de data asta liniștea. Cel însărcinat cu ordinea publică se întorcea însă și îi găsea tot acolo. „Se amuza și el cînd ne vedea de acum. Era un fel de liniște tacită atunci. Nu prea aveai voie să faci karate, dar dacă nu făceai probleme sau scandal te lăsau în pace”, continuă Marian Bejenaru înveselit de propria-i povestire.
Predă de cîțiva ani artele marțiale și pe lîngă orele din Iași avea cursuri de autoapărare și la Bîrlad, dar a fost nevoit să renunțe la ele. Cei doi copii și afacerea pe care a pus-o cu greu pe picioare i-au răpit din timpul destinat pasiunii sale. Și la competiții a trebuit să renunțe. Statul nu acoperă costul deplasării copiilor la concursuri, iar părinții nu pot face mereu rost de banii necesari. E consolat însă de faptul că prin orele pe care prichindeii le petrec exersînd karate renunță la televizor și calculator. „Se vede că în ultimii ani cei care vin aici la început sînt prea plinuți și comozi. Sînt mulțumit dacă măcar pentru cîteva ore pe săptămînă fac mișcare aici.”
***
La nouă fix antrenamentele încep. Senpai-ul devine brusc din blînd în autoritar, iar studenții îi urmăresc atent fiecare comandă și indicație. Exercițiile lor par însă rupte și sacadate în comparație cu unduirile și fluiditatea din mișcările lui Marian Bejinaru. Imediat după încălzire vine rîndul părții tehnice. „Ichi, Ni, San, Shi, Go…” anunță cadența loviturilor. Cei mai mari execută aproape cu ochii închiși ceea ce antrenorul le dictează. Doar prichindeii și începătorii se mai împiedică încercînd cîte o lovitură de picior, dar nu renunță.
Adaugă un comentariu