Familia care și-a colorat centura

Sîmbăta începe devreme pentru Clubul Sportiv Karate Risei. La ora opt dimineața senpai Marian Be­je­na­ru este deja în sala de sport a Li­ce­u­lui „Dimitire Mangeron” din Iași alături de soția sa și cei doi copii ai lor, îmbrăcați în kimono-uri albe și în­cin­și cu centuri colorate. Încet, unul cîte unul, încep să-i apară și elevii care se în­cli­nă respectuos înainte de a intra în sa­lă. Abia după ce antrenorul le răs­pun­de la salut aceștia înaintează veseli pe parchetul verde.

Marian Bejenaru practică artele marțiale de la vîrsta de 14 ani. A aflat în­tîmplător că unul dintre prietenii săi frec­venta acest sport. Însă nu i-a spus ni­mic de teama regi­mu­lui de a­tunci, dar după ce prietenul lui Ma­ri­an i-a zis de sportul pe care îl practica a în­ce­put să vină și el la an­tre­na­mente. Băr­batul înalt, cu ochii lim­pezi și mari, cu capul ras și privirea blîndă pa­re un călugăr din templele budiste. Vorbește calm, zîmbind scurt după fi­e­care frază.

Cei doi copii și afacerea pe care a pus-o cu greu pe pi­cioare i-au răpit din timpul destinat pa­siunii sale.

„Făceam exercițiile undeva pe Co­pou, în spatele universității, pe un te­ren din bitum. Doar că era chiar lîngă ca­sa prim secretarului de partid de atunci. Mai făceam gălăgie și venea sectoristul și ne fugărea”, povestește rîzînd an­tre­norul cu centură neagră și doi dani (n.r.: grade superioare centurii neg­re). Cu toate astea, după ce polițistul dis­părea după colțul blocului, copiii își con­tinuau antrenamentele, păs­trînd în­să de data asta liniștea. Cel în­săr­ci­nat cu ordinea publică se întorcea însă și îi gă­sea tot acolo. „Se amuza și el cînd ne ve­dea de acum. Era un fel de liniște ta­cită atunci. Nu prea aveai voie să fa­ci karate, dar dacă nu făceai proble­me sau scandal te lăsau în pace”, conti­nuă Marian Bejenaru înveselit de propria-i povestire.

Predă de cîțiva ani artele marțiale și pe lîngă orele din Iași avea cursuri de autoapărare și la Bîrlad, dar a fost ne­voit să renunțe la ele. Cei doi copii și afacerea pe care a pus-o cu greu pe pi­cioare i-au răpit din timpul destinat pa­siunii sale. Și la competiții a trebuit să renunțe. Statul nu acoperă costul de­pla­sării copiilor la concursuri, iar pă­rin­ții nu pot face mereu rost de banii necesari. E consolat însă de faptul că prin ore­le pe care prichindeii le petrec exersînd karate renunță la televizor și calculator. „Se vede că în ultimii ani cei care vin aici la început sînt prea plinuți și co­mozi. Sînt mulțumit dacă măcar pentru cîteva ore pe săptămînă fac mișcare aici.”

***

La nouă fix antrenamentele în­cep. Senpai-ul devine brusc din blînd în au­toritar, iar studenții îi urmăresc atent fie­care comandă și indicație. Exercițiile lor par însă rupte și sacadate în compa­rație cu unduirile și fluiditatea din miș­cările lui Marian Bejinaru. Imediat după încălzire vine rîndul părții teh­ni­ce. „Ichi, Ni, San, Shi, Go…” anunță cadența loviturilor. Cei mai mari exe­cută aproape cu ochii închiși ceea ce an­trenorul le dictează. Doar prichindeii și începătorii se mai împiedică în­cer­cînd cîte o lovitură de picior, dar nu re­nun­ță.