Fapt divers
Opinia de la centru 22 aprilie 2013 Niciun comentariu la Fapt divers 1Întunericul se lasă ca spuma de pe lapte. O liniște se țese fin, din măruntaiele cerului și închide gura spurcată a lumii. Doar cîinilor le mai e dor de lumină și latră ca apucații, apoi tac. Îmi place cum vine noaptea în cartierul meu. Casa e departe de strada principală, de lanțul de magazine, de parcul pentru copii. E exact unde trebuie ca să am liniște.
Și îmi place să mă atîrn de geam și să gust din această răcoare, să ghicesc unde sînt zarzării înfloriți din fața blocului, doar după miros, să mă bucur de faptul că felinarele nu se aprind. Le-a spart cineva mai demult. Poate porumbeii… Aseară însă, cineva mi-a tulburat liniștea. Din întîmplare. El mergea înainte, ea în urmă. Bătrîni, pe la vreo 60 și ceva de ani. „Măi, (pauza) măi,(altă pauză) măi!!”. Se întoarce iritat: „Ce vrei?”. „Așază-ți și tu pălăria, nu vezi cum stă?”. „Las-o așa!” și își continuă mersul, tot înaintea consoartei. Are și el dreptate, la urma urmei, cine-l vede la o oră așa tîrzie?
Pe undeva, îmi place să merg noaptea la drum. Mai ales pe jos. De unde mi se trage? Niciodată redacția nu a avut mașină de serviciu, așa că mă prindea întunericul adesea după anchetatori, incendii de apartament, acoperișuri luate de furtună, ori cine știe ce tragedie. Iar cînd eram copil, mă cocoțam în podul bucătăriei de vară și rămîneam pînă tîrziu. Mai întîi aveam răbdarea să urmăresc cîrdul de ciori, care se întorcea spre cuiburile din plopii fostei ferme de vaci. Dura și o oră pînă se termina acel batalion negru, zgomotos și sătul. Mereu mă întrebam dacă aduceau mîncare și pentru pui. Niciodată n-am văzut un pui de cioară. Cuiburile erau prea sus și îmi era frică să mă cațăr în plopi. Dar tata mi-a spus că seamănă cu unul de graur, ca cei găsiți într-un an într-o scorbură de nuc. Cam urîți.
Apoi aveam răbdarea infinită să apară stelele. Prima apărea mereu Steaua Polară, apoi pe rînd celelalte, iar eu tresăream de fiecare dată cînd mai găseam încă una. Tot în podul unde mă urcam eu era și o bufniță. Zbura în ramurile cireșului amar de la drum și începea să cînte. Dacă mă uitam atent, îi vedeam ochii negri din cap. Uneori mă înspăimîntau, și îmi venea să fug în casă. Bufnița mea nu avea gît, era așa un fel de jucărie inventată cu un surub între corp și cap, ca să-l poată învîrti în toate părțile. La țară mai ales, oamenii nu iubesc bufnițele. Spun că prevestesc ceva rău. Cînd le aud cîntînd pe lîngă geamuri, le alungă „Huș, huș” de parcă îl alungă pe Satana.
Și încă de atunci, mi se pare că întunericul se lasă zilnic cu o glorie bine meritată. Și nu din cauza bufniței mele, a doua zi, îmi murise cineva drag.
Paula SCÎNTEIANU
Adaugă un comentariu