Iluzia iubirii frîntă pe scena Teatrului Național
De pe scena Iașului 27 mai 2013 Niciun comentariu la Iluzia iubirii frîntă pe scena Teatrului Național 56Miercuri seară, pe 22 mai, în Sala Studio „Teofil Vîlcu” de la Teatrul Național, regizorul Liviu Manoliu ne-a pus în fața ochilor o poveste, doi bărbați, două viziuni diferite asupra iubirii, o cascadă de înfruntări, toate cusute cu ață roșie în jurul aceleiași femei, una care se transformă într-o muzică neînțeleasă și care îi macină pe amîndoi. Reprezentația „Variațiuni enigmatice” e în sine un mister al naturii umane, o aroganță a sentimentelor dirijată involuntar de o superficialitate care maschează o realitate inexistentă. Sunete ascuțite de pescăruși și valuri izbindu-se între ele fac publicul să caute aproape nervos marea. Îl găsesc în schimb pe scriitorul Abel Znorko (Emil Coșeriu), un laureat al Premiului Nobel, retras pe-o insulă pustie, care răsfoiește o carte în lumina palidă a unei lămpi stinghere în întunericul perfid al scenei. C-o mișcare bruscă acesta înșfacă pușca care stă lîngă el, asemenea unui cîine ascultător. Pontonul de lemn îi poartă pașii apăsați pînă în spatele scenei de unde două împușcături umplu sala de inimi speriate. Lumina din ce în ce mai clară ni-l dezvăluie, învălătucit într-o plasă de pescuit, pe Erik Larsen (Octavian Jighirgiu), un jurnalist la Gazeta de Bergen, venit să-i ia un interviu lui Znorko despre ultima lui publicație, o colecție de scrisori de dragoste dintre el și o anume Eva Larmor. Începutul discuției e încununat c-o țigară, savurată ca și cum ar fi ultima de pe Pământ, căci scriitorul închide ochii și se afundă în scaun, uitîndu-se pe furiș la ziaristul care se încurcă printre lucrurile din geantă. Casa domnului Znorko e la fel de simplă precum colivia unei păsări. Cu strictul necesar pentru sufletul lui, căci nu se vrea năpădit de banalități. Însă „nu păreți fericit”, îi spune aproape șoptit jurnalistul. Brusc, expresia feței scriitorului se schimonosește și acesta golește, nesătul, un pahar de whisky. Fata din poveste Pe scenă se așterne tăcerea. Publicul răsuflă greu, iar doamna din față tresare cînd Erik o aduce în discuție pe Eva Larmor, personaj în ultima carte a lui Abel, dorind să descoase adevărata identitate a acestei femei misterioase despre care este aproape sigur că există și în realitate. „Cînd scriam acele scrisori, femeia din mine se numea Eva Larmor”, îl lămurește acid Znorko, c-o urmă de furie în glas. Pentru el, literatura provoacă realitatea, nu o „maimuțărește”. Însă ziaristul insistă să afle adevărul, s-a săturat să creadă lumea că livrează doar șmecherii, că propria lui persoană e periculoasă pentru sine însuși. Dar să fie în centrul atenției nu-i face plăcere, căci altceva îl macină pe ziaristul a cărui timiditate dispare odată cu whisky-ul din sticlă. „Vorbiți-mi despre dragoste”, și ceva diferit se declanșează în privirea scriitorului. O ranchiună perfidă, dar aproape falsă, o ignoranță care îl face să țipe că iubirea e mediocră. Aceeași doamnă din fața mea tresare din nou, deranjată poate de sunetul tramvaiului ori de vorbele misogine ale lui Znorko. Un punct sensibil are scriitorul și lui Erik îi place să-l atingă, să-i șoptească direct în ureche că nu e fericit, că suferă după fericire. Asta îl înnebunește pe scriitor, îl face să urle a disperare, să-l fugărească pe ziarist din casa lui. Pe acordurile „Variațiunilor” lui Elgar, emoțiile se intensifică cînd se dezvăluie faptul că Znorko își dă banii pentru cercetări medicale. Acesta încremenește și totodată nu renunță la discuție, încercînd să-l tachineze pe ziarist: „duhnești a platitudine, a papuci de casă, a levănțică între rufe. Ești căsătorit? Ești din Bergen?”, interesîndu-l o anume Helen Meternah. Astfel cei doi se încumetă într-un tîrg. Doar dacă Erik va duce personal o scrisoare lui Helen, Znorko va accepta să-i spună tot adevărul. Publicul dă din cap aprobator, de parcă ar face și ei parte din afacere. Astfel aflăm că Eva Larmor, personajul feminin din cartea lui e de fapt această Helen, o studentă pe care a cunoscut-o acum 15 ani, o femeie urîtă, dar obraznic de interesantă și irezistibilă. Între Helen și Znorko era o sete de nepotolit, împreună au descoperit chinurile iubirii. S-au înfruptat unul din viața celuilalt. Cu gîtul amorțit de alcool, Erik se ridică de pe ziarele vechi care îi serveau ca scaun și îi mărturisește că Helen e, de fapt, soția lui, iar el este profesor de muzică. A inventat meseria de jurnalist doar pentru a se putea apropia de Znorko. Adevărul din cenușă De 15 ani, Abel Znorko îi scrie zilnic lui Helen. „Variațiunile enigmatice” care răsună par din ce în ce mai profunde. Helen le-a dăruit muzica asta amîndurora, în ziua în care și-au cunoscut destinele. Acum li se pare că misterul acestei femei devine unul din ce în ce mai necunoscut. Sînt variațiuni ale unei melodii schițate, care doare, și la care ei sînt condamnați să viseze. Furia îl învăluie pe scriitor și urlă să-i spună că nu mai vrea nimic de la ea, nu mai are nici măcar o umbră de regret. „Ajunge, nu-i spun nimic pentru că a murit!” O femeie din spate începe să plîngă, iar Znorko cade la pămînt ca fulgerat. S-a stins în prima zi de primăvară, acum 10 ani. De 10 ani, Erik e cel care îi răspunde lui Znorko, căci așa simțea că Helen încă mai trăiește, avea nevoie de această minciună ca să nu se simtă singur. Iubirea lui Znorko pentru soția lui Erik a ieșit la suprafață la fel ca scenariul pe care Erik l-a creat pentru a afla cine era bărbatul care îi scria lui Helen. Dar acum, toate acestea nu-și mai au sensul în capul scriitorului. Vrea doar să îmbătrînească fără griji, urmași sau bani mulți, doar cu o digestie ușoară și un somn adînc. „Am să-ți scriu, am să-ți scriu, am să-ți scriu, Helen.” Iuliana LEONTI
Adaugă un comentariu