Iluzia iubirii frîntă pe scena Teatrului Național

Miercuri seară, pe 22 mai, în Sala Studio „Teofil Vîlcu” de la Teatrul Național, regizorul Liviu Manoliu ne-a pus în fața ochilor o poveste, doi bărbați, două viziuni diferite asupra iubirii, o cascadă de înfruntări, toate cusute cu ață roșie în jurul aceleiași femei, una care se transformă într-o muzică neînțeleasă și care îi macină pe amîndoi. Reprezentația „Variațiuni enigmatice” e în sine un mister al naturii umane, o aroganță a sentimentelor dirijată involuntar de o superficialitate care maschează o realitate inexistentă. Sunete ascuțite de pescăruși și valuri izbindu-se între ele fac publi­cul să caute aproape nervos marea. Îl găsesc în schimb pe scriitorul Abel Znorko (Emil Coșeriu), un laureat al Premiului Nobel, retras pe-o insu­lă pustie, care răsfoiește o carte în lu­mina palidă a unei lămpi stinghere în întunericul perfid al scenei. C-o miș­care bruscă acesta înșfacă pușca care stă lîngă el, asemenea unui cîine as­cultător. Pontonul de lemn îi poartă pașii apăsați pînă în spatele scenei de unde două împușcături umplu sala de inimi speriate. Lumina din ce în ce mai clară ni-l dezvăluie, învălătucit într-o plasă de pescuit, pe Erik Larsen (Octavian Jighirgiu), un jurnalist la Gazeta de Bergen, venit să-i ia un interviu lui Znorko despre ultima lui publica­ție, o colecție de scrisori de dra­go­ste dintre el și o anume Eva Larmor. În­ceputul discuției e încununat c-o ți­gară, savurată ca și cum ar fi ultima de pe Pământ, căci scriitorul închide o­chii și se afundă în scaun, uitîndu-se pe fu­riș la ziaristul care se încurcă printre lucrurile din geantă. Casa domnului Znorko e la fel de simplă precum colivia unei păsări. Cu strictul necesar pentru sufletul lui, căci nu se vrea năpădit de bana­li­tăți. Însă „nu păreți fericit”, îi spune aproa­pe șoptit jurnalistul. Brusc, expresia feței scriitorului se schimonosește și acesta golește, nesătul, un pahar de whisky. Fata din poveste Pe scenă se așterne tăcerea. Pu­blicul răsuflă greu, iar doamna din fa­ță tresare cînd Erik o aduce în discu­ție pe Eva Larmor, personaj în ulti­ma carte a lui Abel, dorind să des­coa­se adevărata identitate a acestei femei misterioase despre care este aproa­pe sigur că există și în realitate. „Cînd scri­am acele scrisori, femeia din mine se numea Eva Larmor”, îl lămu­rește acid Znorko, c-o urmă de furie în glas. Pentru el, literatura provoacă re­alitatea, nu o „maimuțărește”. Însă ziaristul insistă să afle adevărul, s-a săturat să creadă lumea că livrează doar șmecherii, că propria lui persoa­nă e periculoasă pentru sine însuși. Dar să fie în centrul atenției nu-i fa­ce plăcere, căci altceva îl macină pe ziaristul a cărui timiditate dispare o­dată cu whisky-ul din sticlă. „Vorbiți-mi despre dragoste”, și ceva diferit se declanșează în pri­vi­rea scriitorului. O ranchiună perfidă, dar aproape falsă, o ignoranță care îl face să țipe că iubirea e mediocră. A­ceeași doamnă din fața mea tresare din nou, deranjată poate de sunetul tramvaiului ori de vorbele misogine ale lui Znorko. Un punct sensibil are scriitorul și lui Erik îi place să-l atingă, să-i șop­tească direct în ureche că nu e fericit, că suferă după fericire. Asta îl înnebu­nește pe scriitor, îl face să urle a dis­perare, să-l fugărească pe ziarist din casa lui. Pe acordurile „Variațiunilor” lui Elgar, emoțiile se intensifică cînd se dezvăluie faptul că Znorko își dă banii pentru cercetări medicale. Aces­ta încremenește și totodată nu re­nun­ță la discuție, încercînd să-l tachi­ne­ze pe ziarist: „duhnești a platitudine, a pa­puci de casă, a levănțică între ru­fe. Ești căsătorit? Ești din Bergen?”, in­te­resîndu-l o anume Helen Meter­nah. Astfel cei doi se încumetă într-un tîrg. Doar dacă Erik va duce perso­nal o scrisoare lui Helen, Znorko va accepta să-i spună tot adevărul. Pu­bli­cul dă din cap aprobator, de parcă ar face și ei parte din afacere. Astfel aflăm că Eva Larmor, personajul fe­minin din cartea lui e de fapt această Helen, o studentă pe care a cunoscut-o acum 15 ani, o femeie urîtă, dar obraznic de interesantă și irezistibilă. Între Helen și Znorko era o sete de ne­potolit, împreună au descoperit chi­nurile iubirii. S-au înfruptat unul din viața celuilalt. Cu gîtul amorțit de alcool, Erik se ridică de pe ziarele vechi care îi ser­veau ca scaun și îi mărturisește că Helen e, de fapt, soția lui, iar el este  profesor de muzică. A inventat meseria de jurnalist doar pentru a se pu­tea apropia de Znorko. Adevărul din cenușă De 15 ani, Abel Znorko îi scrie zilnic lui Helen. „Variațiunile enigmatice” care răsună par din ce în ce mai profunde. Helen le-a dăruit mu­zica asta amîndurora, în ziua în care și-au cunoscut destinele. Acum li se pare că misterul acestei femei de­vine unul din ce în ce mai necunoscut. Sînt variațiuni ale unei melodii schițate, care doare, și la care ei sînt condamnați să viseze. Furia îl învăluie pe scriitor și urlă să-i spună că nu mai vrea nimic de la ea, nu mai are nici măcar o umbră de regret. „Ajunge, nu-i spun nimic pentru că a murit!” O femeie din spa­te începe să plîngă, iar Znorko cade la pămînt ca fulgerat. S-a stins în pri­ma zi de primăvară, acum 10 ani. De 10 ani, Erik e cel care îi răspunde lui Znorko, căci așa simțea că Helen încă mai trăiește, avea nevoie de această minciună ca să nu se simtă singur. Iubirea lui Znor­ko pentru soția lui Erik a ieșit la su­prafață la fel ca scenariul pe care Erik l-a creat pentru a afla cine era băr­ba­tul care îi scria lui Helen. Dar acum, toate acestea nu-și mai au sensul în capul scriitorului. Vrea doar să îmbă­trînească fără griji, urmași sau bani mulți, doar cu o digestie ușoară și un somn adînc. „Am să-ți scriu, am să-ți scriu, am să-ți scriu, Helen.” Iuliana LEONTI