Fotografia adulterului, developată pe scena Teatrului Național
De pe scena Iașului 4 iunie 2013 , de Opinia Studențească Niciun comentariu la Fotografia adulterului, developată pe scena Teatrului Național 7Ne-a trebuit curaj să ne lăsăm inhibițiile deoparte și să acceptăm cu o curiozitate necondiționată ceea ce ni s-a așternut în fața ochilor pe 29 mai, în Sala Studio „Teofil Vîlcu” a Teatrului Național. De la ora 18.00, vreme de un ceas și jumătate, ne-am ațintit privirile la reprezentația „Prăpădul”, ce ne-a uimit prin intensitatea pe care regizorul Lucian Dan Teodorovici a investit-o în sentimentele personajelor. I-am lăsat pe actori să își desfășoare în voie povestea surprinsă în instantanee, iar naturalețea din ea a fost lesne de înțeles, din moment ce a venit de la scriitorul unei piese care este la rîndul lui fotograf.
Nimic din decorul cuminte al studioului gol de foto nu ne dă de bănuit nouă, celor ce punem stăpînire pe jumătate dintre scaunele din fața scenei, aflate la doar cîțiva metri de cele două reflectoare ce domină încăperea. Taburetele albe și pătrățoase din fundal vor face degrabă cunoștință cu primele două personaje, ce intră ca o vijelie pe ușa improvizată. Și nu doar cu ele, ci și cu goliciunea fetei ce și-a aruncat în fața noastră straiele de pe ea, lămurindu-ne astfel, după primele cinci minute, de ce afișul spectacolului interzice accesul minorilor.
Aflăm povestea fotografului András Farkaș (Teodor Corban) pe fundalul click-urilor pe care obiectivul său le scoate în timp ce se obișnuiește cu modelul nud din studio. În costumul Evei, Agnes Lázár (Delu Lucaci) îi zgîndărește orgoliul lui Farkaș, cu siguranța pe care doar o femeie necunoscută lui o poate afișa. „Sînteți cu adevărat un fotograf sau așa le agățați pe toate?”, iar adresarea cu „dumneavoastră” nu îi va mai părăsi buzele pe tot parcursul piesei. Sîntem atît de aproape de ei încît simțim, fără să vrem, o ușoară jenă în timp ce tînăra Agnes se lasă mîngîiată de obiectivul lui Farkaș.
Cearșafuri șifonate de timp
„O să răcească, săraca”, răsare vocea unei femei, iar în platou își face apariția o Evă îmbrăcată, de această dată, Eva Farkaș (Catinca Tudose), soția cunoscutului fotograf. Iese în fața publicului la puțin timp după ce Agnes părăsește studioul, nu înainte ca aceasta să-i lase drept plată fotografului un sărut aruncat în grabă pe buzele mai bătrîne cu 20 de ani decît ale ei. Momentul scurt de tandrețe este măturat însă din mințile noastre de valul de vorbe grele pe care cei doi soți și le aruncă pe negîndite.
Respirațiile lor precipitate se domolesc în timp ce Eva încearcă să își convingă soțul bolnav de cancer să se lase operat în străinătate, iar biletele de avion din mîna sa tremurîndă stau mărturie intenției sale. Acesta ne convinge însă pînă și pe noi că „o tumoră cît un pumn la plămîni nu mai poate fi operată” și orice încercare de a-i schimba soțului intenția este zădărnicită de temperamentalul Farkaș. Este frămîntat pe tot parcusul piesei și, chiar dacă nu acceptă o operație, se vede însă din nervii și gesturile sale că ar vrea totuși o soluție, care, deși nu i-ar face ca boala să dispară, i-ar da măcar suficient timp pentru a-și termina munca începută.
Lunile se scurg în fața noastră, se rostogolesc unele după altele în timp ce stăm ancorați în minutele noastre prețioase. Agnes pozează zilnic sub ploaia de toane a fotografului, lăsîndu-i în minte, de fiecare dată, la plecare, amintirea cearșafurilor frămîntate. De la studio în așternuturi nu e cale lungă, iar noi asistăm complici, fără să putem să îi tragem de mînecă, să le șoptim că ochii soției îi urmăresc mereu. E un du-te vino pe care învățăm să îl descîlcim, dar din care nu am vrea totuși să ieșim prea curînd. Actorii ne alimentează curiozitatea cu mica lor aventură ce se consumă printre zîmbete complice și replici cu subînțeles lasciv, mereu sub privirile soției, care asistă neștiută de ei la scenele intime și care pare să-i accepte, din moment ce nu le rupe jocul.
Ieșim dintre fotografii forțat, în trei focuri de armă trase de Farkaș pentru a-l speria pe intrusul ce i se avîntă în studio. Este „rudă de sînge” cu Agnes și a venit pentru a le interzice celor doi relația. Agresivitatea lui parcă e naturală, nimic din jocul actoricesc nu pare forțat sau tras de capete în așa fel încît să încapă în povestea fotografului. Fumul și zgomotele provocate de gloanțele oarbe sînt și ele parte din ceea ce scriitorul Attila Bartis și-a imaginat ca fiind elemente de suspans.
Mamă fără copil
Este încă neclar la ce îl ajută pe Farkaș numerele complicate pe care le învîrte pe butoanele calculatorului său de buzunar. Nici Agnes încă nu a aflat pentru ce este pozată zi de zi, de cinci luni încheiate. „Sînt 16.000, mai am nevoie de patru luni”, auzim dintr-un colț al încăperii de la un glas răgușit, întrerupt tot mai des de horcăituri înfundate. Cancerul începe să lase urme în viața lui Farkaș, care îi dezvăluie lui Agnes intențiile sale. „Peste patru luni, prin pozele astea, vreau să te fac să te simți ca o mamă.” O mamă fără copil, tînără și exhibiționistă, purtată însă cu voia ei în viața celui ce o urmărește din spatele obiectivului. Agnes e obsesia lui Farkaș, cea în care a investit timp și energie înainte ca boala să îi macine plămînii pînă la ultima suflare, iar obsesia noastră devine în curînd deznodămîntul, pe care îl așteptăm în timp ce ne foim pe scaune nerăbdători.
Sîntem lăsați să înțelegem ce vrem după ce ropotele de aplauze inundă sala la final. Să ne descurcăm printre întrebări retorice și să le căutăm răspunsul printre miile de fotografii făcute. Să interpretăm în orice cheie dorim povestea de după lentila aparatului de fotografiat. Doar să nu o denaturăm. Nu avem acest drept, din moment ce nici camera obscură nu a făcut-o.
Ana SIPOȘ
Autor:
Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.
Adaugă un comentariu