Fotografia adulterului, developată pe scena Teatrului Național

Ne-a trebuit curaj să ne lăsăm inhibițiile deoparte și să acceptăm cu o curiozitate necondiționată ceea ce ni s-a așternut în fața ochilor pe 29 mai, în Sala Studio „Teofil Vîlcu” a Teatrului Național. De la ora 18.00, vreme de un ceas și jumătate, ne-am ațintit privirile la reprezentația „Prăpădul”, ce ne-a uimit prin intensitatea pe care regizorul Lucian Dan Teodorovici a investit-o în sentimentele personajelor. I-am lăsat pe actori să își desfășoare în voie povestea surprinsă în instantanee, iar naturalețea din ea a fost lesne de înțeles, din moment ce a venit de la scriitorul unei piese care este la rîndul lui fotograf.

Nimic din decorul cuminte al stu­dioului gol de foto nu ne dă de bă­nuit nouă, celor ce punem stăpînire pe ju­mătate dintre scaunele din fața sce­nei, aflate la doar cîțiva metri de cele două reflectoare ce domină încă­pe­rea. Taburetele albe și pătrățoase din fundal vor face degrabă cunoștință cu primele două personaje, ce intră ca o vijelie pe ușa improvizată. Și nu doar cu ele, ci și cu goliciunea fetei ce și-a aruncat în fața noastră straiele de pe ea, lămurindu-ne astfel, după pri­me­le cinci minute, de ce afișul spectaco­lului interzice accesul minorilor.

Aflăm povestea fotogra­fului An­drás Farkaș (Teodor Corban) pe fundalul click-urilor pe care obiecti­vul său le scoate în timp ce se obiș­nu­iește cu modelul nud din studio. În costumul Evei, Agnes Lázár (Delu Lucaci) îi zgîndărește orgoliul lui Far­kaș, cu siguranța pe care doar o femeie necunoscută lui o poate afișa. „Sînteți cu adevărat un fotograf sau așa le agățați pe toate?”, iar adre­sa­rea cu „dumneavoastră” nu îi va mai părăsi buzele pe tot parcursul piesei. Sîntem atît de aproape de ei încît sim­țim, fără să vrem, o ușoară jenă în timp ce tînăra Agnes se lasă mîngî­iată de obiectivul lui Farkaș.

Cearșafuri șifonate de timp

„O să răcească, săraca”, răsare vo­cea unei femei, iar în platou își face apariția o Evă îmbrăcată, de această dată, Eva Farkaș (Catinca Tu­do­se), soția cunoscutului fotograf. Iese în fa­ța publicului la puțin timp după ce Agnes părăsește studioul, nu înainte ca aceasta să-i lase drept plată foto­grafului un sărut aruncat în grabă pe buzele mai bătrîne cu 20 de ani decît ale ei. Momentul scurt de tandrețe este măturat însă din mințile noastre de valul de vorbe grele pe care cei doi soți și le aruncă pe negîndite.

Respirațiile lor precipitate se do­molesc în timp ce Eva încearcă să își convingă soțul bolnav de cancer să se lase operat în străinătate, iar bile­tele de avion din mîna sa tremurîndă stau mărturie intenției sale. Acesta ne con­vinge însă pînă și pe noi că „o tu­mo­ră cît un pumn la plămîni nu mai poa­te fi operată” și orice încercare de a-i schimba soțului intenția este zădăr­nicită de temperamentalul Farkaș. Este frămîntat pe tot parcusul piesei și, chiar dacă nu acceptă o operație, se vede însă din nervii și gesturile sale că ar vrea totuși o soluție, care, deși nu i-ar face ca boala să dispară, i-ar da măcar suficient timp pentru a-și termina munca începută.

Lunile se scurg în fața noastră, se rostogolesc unele după altele în timp ce stăm ancorați în minutele noastre prețioase. Agnes pozează zilnic sub ploaia de toane a fotografului, lăsîndu-i în minte, de fiecare dată, la plecare, amintirea cearșafurilor fră­mîntate. De la studio în așternuturi nu e cale lungă, iar noi asistăm com­plici, fără să putem să îi tragem de mînecă, să le șoptim că ochii soției îi urmăresc mereu. E un du-te vino pe care învățăm să îl descîlcim, dar din care nu am vrea totuși să ieșim prea curînd. Actorii ne alimentează curiozitatea cu mica lor aventură ce se consumă printre zîmbete compli­ce și replici cu subînțeles lasciv, me­reu sub privirile soției, care asistă ne­știută de ei la scenele intime și care pare să-i accepte, din moment ce nu le rupe jocul.

Ieșim dintre fotografii forțat, în trei focuri de armă trase de Farkaș pentru a-l speria pe intrusul ce i se avîntă în studio. Este „rudă de sînge” cu Agnes și a venit pentru a le inter­zice celor doi relația. Agresivitatea lui parcă e naturală, nimic din jocul actoricesc nu pare forțat sau tras de capete în așa fel încît să încapă în povestea fotografului. Fumul și zgo­motele provocate de gloanțele oarbe sînt și ele parte din ceea ce scrii­to­rul Attila Bartis și-a imaginat ca fiind elemente de suspans.

Mamă fără copil

Este încă neclar la ce îl ajută pe Farkaș numerele complicate pe care le învîrte pe butoanele calculatorului său de buzunar. Nici Agnes încă nu a aflat pentru ce este pozată zi de zi, de cinci luni încheiate. „Sînt 16.000, mai am nevoie de patru luni”, au­zim dintr-un colț al încăperii de la un glas răgușit, întrerupt tot mai des de hor­căituri înfundate. Cancerul începe să lase urme în viața lui Farkaș, care îi dezvăluie lui Agnes intențiile sale. „Pe­s­te patru luni, prin pozele astea, vreau să te fac să te simți ca o mamă.” O mamă fără copil, tînără și exhi­bi­ționistă, purtată însă cu voia ei în via­ța celui ce o urmărește din spatele o­biectivului. Agnes e obsesia lui Far­kaș, cea în care a investit timp și e­nergie înainte ca boala să îi macine plămînii pînă la ultima suflare, iar ob­sesia noastră devine în curînd dez­no­dămîntul, pe care îl așteptăm în timp ce ne foim pe scaune nerăbdători.

Sîntem lăsați să înțelegem ce vrem după ce ropotele de aplauze i­nun­dă sala la final. Să ne descur­căm printre întrebări retorice și să le cău­tăm răspunsul printre miile de foto­grafii făcute. Să interpretăm în orice cheie dorim povestea de după lentila aparatului de fotografiat. Doar să nu o denaturăm. Nu avem acest drept, din moment ce nici camera obscură nu a făcut-o.

Ana SIPOȘ