Cioran și masacrele sufletești

„Sunt după-amiezi care au ceva din tristețea unei crime nereușite.”

În limba română, atunci cînd nici o tra­du­cere  nu-i filtrează cîtuși de puțin ni­hi­lis­mul, Cioran pare să-și scoată gîndurile la soa­re. Însă în „Razne”, volumul de rătăciri găsit de criticul Constantin Zaharia în ar­hivele Bibliotecii „Jacques Doucet” din Pa­ris, soarele nimicește ca fulgerul, iar lumina e totuna cu extazul, dar și cu scîrba. Toate ororile lumii lovesc ființa în același timp, apocaliptic, nu pentru a o testa, ci pentru-a o trezi. Iar starea de deșteptare cețoasă, greoaie de după atac e chiar cea spre care te împing „raznele” lui Cioran.

Volumul a apărut pe rafturile românești la sfîrșitul anului trecut, cuminte, fără zgomot. Gîndurile și metaforele de război ale filosofului, strînse în „Îndreptar pă­timaș”, erau ultimele frămîntări în limba maternă găsite printre manuscrise, așa că „raz­nele” au venit ca o mîngîiere, fie ea și una care zgîrie. Poetice, adesea contaminate de lirica lui Blaga, frînturile de text au bogăția unor pilde fără voia lui Cioran. El nu vrea să predea „viața ca un accident per­ma­nent”, însă o spune obsesiv în atîtea forme în­cît slăbește, într-un final, rezistența cititorului la pesimism. Dureroase, cinice, im­perfecte, episoadele ce compun volumul nu sînt „razna” pentru că s-ar rătăci în afara fi­lo­sofiei cioranești, ci pentru că, deși aparțin aceluiași sistem, ele rămîn un mănunchi de răz­lețiri, de gînduri care nu pot naște, singure, o carte.

„Razne” se dezvăluie, la fel ca „Si­lo­gis­me­le amărăciunii”, drept un volum post­be­lic disprețuitor față de viață, scris de un Cio­ran „foarte sărac și foarte cinic”, așa cum se ca­racteriza el într-un interviu în 1984. Pa­ra­do­xal e faptul că același om din scriitura că­ruia se decupează o infinită osteneală, o ne­pu­tință care-l leagă de mîini și-o empatie tandră cu moartea nu face decît să se salveze prin cuvinte. Prin „Razne”, Cioran se pu­ri­fi­că de suicid, ca să mîntuiască o viață din ca­re, spune el rigid, „trebuie să facem un sonet sau să ne spînzurăm.”