Să zîmbim pînă la cer

Era plină Piața Unirii de ei. Dinspre strada Lă­puș­neanu tot veneau alergînd tineri în tricouri co­lorate care fluturau baloane și zîmbete în toate păr­țile. Se agitau ca într-un furnicar, iar miezul era toc­mai centrul orașului. Dacă te nimereai în drumul lor, te îmbiau să te iei după ei, numai nu te apucau de mînă. Dar nu îți explicau de ce, trebuia să îți dai seama singur ce puneau la cale după zîmbetele largi de care te molipseai.
Acolo, în centru, forfota pulsa ca o horă care stă­tea să izbucnească, iar tricourile colorate se zbînțuiau întruna. Nu le păsa că unii trecători îi priveau sus­pi­cios sau că alții treceau pe celălalt trotuar ca să îi ocolească, numai să nu cumva să se lipească vreunul de ei. Între ei roia o veselie ca între copiii care ies la joa­că în parc. Și tot ca ei s-au cumințit ca și cum o în­vă­țătoare ar fi bătut arătătorul de tablă, cînd în mij­locul furnicarului au apărut două fete care au în­ce­put a-i ordona ca la orele de sport. Cei care au rămas pe dinafară încercau să înțeleagă ce forme ciudate își închipuiau cele două, de tot îi aranjau cînd în coloană, cînd le ziceau să se prindă de mîini ca într-un lanț.

Pînă la urmă au format un fel de gard, de nu mai vedeai ce se întîmplă după tricourile colorate. Se au­zeau doar rîsetele lor. Cine știe cîți dintre trecătorii de-atunci au înțeles pe lîngă ce au trecut. Poate au in­tuit. Dar ca să vadă cu-adevărat ce li s-a arătat, nu trebuia să scape din ochi viziunea de ansamblu. Și nu cea de la ultimul etaj al Hotelului Unirea, ci aceea construită ca un puzzle din fiecare tricou colorat. Pînă la urmă, toate zîmbetele s-au arcuit într-unul singur. Care s-a văzut tocmai din avion.