Arhitectul care a dat viață Iașului în comunism
Povești fără timbru 9 decembrie 2013 Niciun comentariu la Arhitectul care a dat viață Iașului în comunism 319Iașul lui Nicolae Vericeanu este un oraș care nu e suficient de înalt, dar nici suficient de îndrăzneț. Arhitectul care a împlinit luna trecută 80 de ani se uită în portofoliul său în care planșele nu mai încap. Casa Pătrată, clădirea Habitat, toate clădirile Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” de pe splaiul Bahluiului și apoi se mută în Pașcani, în Vaslui sau Târgu Mureș, toate locuri prin care a desenat arhitectul. Fiu de chiabur, Nicolae Vericeanu recunoaște că a colaborat cu Securitatea ridicînd din umeri. „Altfel nu se putea”. Astăzi privește cu îngîndurare asupra clădirilor pe care le-a ridicat în timpul vieții. Asociate cu partidul comunist, clădirile au ajuns în paragină și sînt simboluri ale urii multor dintre ieșeni. El însă le iubește. Cum ar putea altfel, doar nu el le-a dat viață?
„Ce să mă fac acum? Am vrut să mă sinucid”. Nicolae Vericeanu vorbește rar, cu o intensitate pe care o rupe, sporadic, de un rîs care pare forțat. „Mă rog” spune mereu cînd deschide un subiect care face, involuntar, să-și strîngă pumnii adunați în poale. Îmi spune că a vrut să se sinucidă de parcă ar povesti cum ninge afară. Era în anul al patrulea la Facultatea de Arhitectură de la București. „Mă, la cît m-am chinuit și cu liceul seral, și cu mizeria, am dormit în mașini, în garaje, în canal fiindcă nu aveam unde, nici ce mînca, nimic. Acum, după atîtea, cînd mai am atît de puțin, să mă exmatriculeze?”, buzele i se ridică într-un rînjet înspăimîntător.
Pentru că el nu a avut o copilărie ușoară, deși promitea. Fiu de chiabur, cu doi frați, el trebuia să rămînă acasă să-l ajute pe tatăl său cu cele 17 hectare pe care le avea în zona Medgidiei. Fratele cel mare a fost destinat să ducă numele familiei mai departe, fiind trimis la Cluj la facultate. Pe el, însă, l-au prins reformele învățămîntului din 1948 în clasa a șaptea. „Nu am putut să mă înscriu în anul următor de studii că ne cerea certificatul de stare materială și acolo scria 17 hectare de pămînt. Gata, chiabur, nici nu stăteau de vorbă cu tine. Am vrut să mă înscriu la o școală tehnică de construcții și nici acolo nu am fost acceptat”. Părinții săi au rămas fără pămînt și el a lucrat pentru o perioadă, la cei 15 ani, la o fabrică de boiangerie, apoi drept curier la canalul Dunăre – Marea Neagră. Abia cînd a avut anii necesari s-a înscris la un liceu la seral, a făcut acolo trei ani și mai apoi, la îndemnul colegilor, s-a înscris la arhitectură, la București. La examenul de admitere avea două probe, desen și matematică. „M-am apucat să o învăț singur, de la a plus b egal z și am trecut prin foarte multe culegeri. Învățasem atît de bine încît profesoara de matematică mă lăsa pe mine să fac pregătire cu colegii.”
„Bineînțeles că vreau să fiu informator”
Pe hîrtia cu care s-a înscris la facultate a trecut în dreptul originilor sale „fiu de țăran mijlociu”. Asta avea, cu trecerea anilor, să-l împingă să-și ia viața. Pentru că la arhitectură s-a descurcat bine. Atît de bine încît au vrut să-l trimită cu o bursă în Cehoslovacia. „Atunci au început cei de la «secu’» să sape”, își amintește Nicolae Vericeanu. Au găsit că tatăl său fusese chiabur, că a mințit și a început, întîi, prin a fi dat afară din structurile studențești, pe motive de absențe. Apoi, din facultate. În acel moment, la ultimul etaj al clădirii pe care se urcase pentru a se arunca în „golul casei scării”, și-a dat seama că mai are o singură speranță. Îmi spune, brusc, rupînd șirul amintirilor, că a avut un singur examen pe care l-a picat, chiar primul din primul an de facultate. „Aveam o aventură”, spune acesta, rîzînd absent. Însă avea să mai pice un examen, tot la facultate, dar nu la o materie anume.
Doborîndu-și gîndurile sinucigașe, Nicolae Vericeanu l-a sunat pe fratele său de la Cluj, care avea cîțiva prieteni printre cei de la Securitate din București. „Avea cîțiva colegi care intraseră în Securitate. Eram disperat, l-am sunat și aproape imediat m-au chemat ăștia de la Securitate. M-au pus cu fața la perete, am stat nemișcat.” L-au întrebat dacă e de acord să colaboreze cu Securitatea, să informeze despre colegii și profesorii săi. „Bineînțeles că am acceptat, trebuia să îmi termin facultatea. Am acceptat să le fiu informator. Bineînțeles că le spuneam tot felul de prostii, mă chemau la cadre și trebuia să le spun. Și le povestea ce se întîmpla la institut, «domnule uite ce muzică decadentă este în atelierul nu știu care»”, povestește arhitectul. A fost reprimit la facultate. Susține că a fost inofensiv, că nimic din ceea ce avea de spus Securității nu era important sau real și că toți cei despre care a vorbit l-au iertat. Se întîmpla la întîlnirea de 35 de ani de la terminarea facultății. „Ne-am întîlnit în ’95 și nu am putut să nu le spun, era și fostul rector care fusese membru de partid, și m-am ridicat în plină ședință și le-am spus tot. «Știți că am fost exmatriculat, exclus, iar pentru asta am acceptat, a simțit vreounul dintre voi că v-am turnat?»” Nicolae Vericeanu povestește că în acel moment toți colegii săi s-au ridicat în picioare și au început să-l aplaude.
Casa Pătrată, cu proiectoare din Galați
La sfîrșitul facultății avea să ajungă la Iași, pe care a avut mînă liberă să îl modeleze. Primul său mare proiect cînd a ajuns în capitala Moldovei a fost chiar Casa Pătrată, sediul Prefecturii, care era la momentul respectiv sediul partidului în Iași. Fiind un proiect important nu putea să fie demarat fără acordul mai-marilor statului. Așa că Nicolae Vericeanu s-a prezentat în fața lui Ceaușescu. „A fost ceva să încredințeze o lucrare atît de importantă, pe un amplasament atît de central, unui tînăr de abia ieșit din facultate. Toți ziceau să fie înaltă dar am ținut cu dinții la macheta mea de parter și două etaje. Am făcut cum au vrut ei și una de p+3, dar cînd m-am dus la Ceaușescu am amestecat hîrtiile ca să nu o vadă”, povestește arhitectul înroșindu-se la față. Spune mîndru că dacă ar fi făcut Casa Pătrată de trei etaje nu s-ar mai fi văzut în spate Biserica Trei Ierarhi, ar fi luat din importanța impunătoare a Palatului, a Bisericii Sfîntul Nicolae Domnesc. „Nu puteam face asta. Dar a ieșit bine, am făcut prispa după o arhitectură țărănească, am lăsat spațiile verzi unde am băgat proiectoare luate de la Galați, proiectoare navale, nu minuni din astea cu halogen. Am avut o satisfacție extraordinară, îmi spunea directorul care îl conducea pe ambasadorul SUA venit în vizită că, soția sa fiind arhitect, stătea în fața Palatului Culturii și se uita la Casa Pătrată și a spus «magnific». După ’89 nu a vrut unul să mai pună o scîndură pe ea, ca să nu creadă că au rămas comuniști că aia era casa partidului. Niște prostii.” De altfel, au vrut odată să construiasă în Iași o anexă în centru pentru ca să poată veni Ceaușescu să stea și l-au chemat pe Nicolae Vericeanu la București să vadă cum arată o sală din Casa Poporului, care atunci se ridica, ce îi plăcea lui Ceaușescu „la nebunie”, ca să o reproducă în capitala Moldovei.
„Aș dinamita Casa Poporului. Arată groaznic, o țigănie ordinară să faci ce au făcut aceștia.“
„Mă întreabă unul de la gospodăria de partid ce părere am despre Casa Poporului. Îi spun că aș dinamita-o și s-a dus fugind. Arată groaznic, o țigănie ordinară, să pleci de la arhitectura clasică și să faci ce au făcut aceștia… Vorba aia, doar vezi și casele țigănești.”
Negocieri cu Ceaușescu pentru rectoratul „Asachi”
Nicolae Vericeanu a fost operat în urmă cu doi ani de cancer. Avea 78 de ani și lumea, pentru el, se oprise. „Acum mă aflu într-o perioadă de plutire. Mă doare spatele, obosesc repede, dar mă simt bine.” Atunci s-a oprit și din proiectare. Se gîndește, îmi spune, fără nici o urmă de nostalgie, cum ar fi arătat Iașul astăzi fără Casa Pătrată, fără clădirile Universității Tehnice de pe Splai Bahlui, fără Teatrul Național renovat în ’77, fără renovarea Hotelului Traian sau construirea clădirii Habitat. Toate proiecte care au stat sub ochiul său, toate planșe peste care el a trudit. L-au chemat și acum, cînd se renova teatrul, știind că el a fost cel care l-a recondiționat după cutremurul din ’77. „Dacă mai vine un cutremur, nu-l văd bine”, le-a spus acestora. După cutremur, cînd a fost chemat să-l recondiționeze, arhitectul spune că teatrul arăta mai rău decît în anii de după Revoluție cînd au început renovările. Lui i-au luat șase luni să-l refacă acum 30 de ani, celor care au lucrat după Revoluție le-a luat șapte ani. „Era distrus plafonul, s-a crăpat mult, am lucrat la fundație pentru că intrase apă peste tot, am făcut electrosilicatizare cu un profesor de la București dar era ceva ușor. Acum s-a intervenit cu stîlpi de beton, cînd am văzut ce au făcut, că îmi ceruseră și mie ajutorul, am zis că e prea tîrziu să mai pot face ceva. Am văzut că injectează betoane în fundație, nu se face așa”, povestește arhitectul. Își amintește de nopțile în care stătea pe șantier, că se lucra 24 de ore, cu Teofil Vîlcu, păzindu-se de vizita lui Iliescu, care tot a venit în vreo două rînduri.
S-a mai certat într-un rînd cu Ceaușescu, cînd a venit vorba de clădirea rectoratului de la Politehnică. El a vrut un buget de 16 milioane de lei, ca să poată face trei etaje. Ceaușescu nu voia, s-au dus negocieri pînă cînd au ajuns la suma 12 milioane și un etaj mai puțin. Își aduce aminte și acum ce i-a transmis secretarul de partid după o vizită a tovarășului la Iași, după ce clădirea era gata. „A fost foarte mulțumit. S-a uitat din elicopter, a văzut-o din toate părțile și cînd a coborît le-a spus celor din comitetul de primire. «Băi băieți, să aveți mare grijă de clădirea asta»”.
Adaugă un comentariu