Arhitectul care a dat viață Iașului în comunism

Iașul lui Nicolae Vericeanu este un oraș care nu e suficient de înalt, dar nici suficient de îndrăzneț. Arhitectul care a împlinit luna trecută 80 de ani se uită în portofoliul său în care planșele nu mai încap. Casa Pătrată, clădirea Habitat, toate clădirile Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” de pe splaiul Bahluiului și apoi se mută în Pașcani, în Vaslui sau Târgu Mureș, toate locuri prin care a desenat arhitectul. Fiu de chiabur, Nicolae Vericeanu recunoaște că a colaborat cu Securitatea ridicînd din umeri. „Altfel nu se putea”. Astăzi privește cu îngîndurare asupra clădirilor pe care le-a ridicat în timpul vieții. Asociate cu partidul comunist, clădirile au ajuns în paragină și sînt simboluri ale urii multor dintre ieșeni. El însă le iubește. Cum ar putea altfel, doar nu el le-a dat viață?

„Ce să mă fac acum? Am vrut să mă sinucid”. Nicolae Vericeanu vor­bește rar, cu o intensitate pe care o rupe, sporadic, de un rîs care pare forțat. „Mă rog” spune mereu cînd des­chide un subiect care face, in­vo­lun­tar, să-și strîngă pumnii adunați în poale. Îmi spune că a vrut să se si­nucidă de parcă ar povesti cum ninge afară. Era în anul al patrulea la Facultatea de Arhitectură de la Bu­curești. „Mă, la cît m-am chinuit și cu liceul seral, și cu mizeria, am dor­mit în mașini, în garaje, în canal fi­in­dcă nu aveam unde, nici ce mîn­ca, nimic. Acum, după atîtea, cînd mai am atît de puțin, să mă ex­ma­tri­culeze?”, buzele i se ridică într-un rînjet înspăimîntător.

Pentru că el nu a avut o co­pi­lă­rie ușoară, deși promitea. Fiu de chi­abur, cu doi frați, el trebuia să ră­mî­nă acasă să-l ajute pe tatăl său cu ce­le 17 hectare pe care le avea în zo­na Medgidiei. Fratele cel mare a fost destinat să ducă numele famili­ei mai departe, fiind trimis la Cluj la facultate. Pe el, însă, l-au prins reformele învățămîntului din 1948 în clasa a șaptea. „Nu am putut să mă înscriu în anul următor de stu­dii că ne cerea certificatul de stare ma­terială și acolo scria 17 hectare de pămînt. Gata, chiabur, nici nu stă­­teau de vorbă cu tine. Am vrut să mă înscriu la o școală tehnică de cons­truc­ții și nici acolo nu am fost ac­cep­tat”. Părinții săi au rămas fără pămînt și el a lucrat pentru o pe­ri­oa­dă, la cei 15 ani, la o fabrică de bo­­iangerie, apoi drept curier la ca­na­lul Dunăre – Marea Neagră. Abia cînd a avut anii necesari s-a înscris la un liceu la seral, a făcut acolo trei ani și mai apoi, la îndemnul co­l­e­gi­lor, s-a înscris la arhitectură, la Bu­cu­rești. La examenul de admitere avea două probe, desen și ma­te­ma­ti­că. „M-am apucat să o învăț sin­gur, de la a plus b egal z și am trecut prin foarte multe culegeri. În­vă­țasem atît de bine încît profesoara de matematică mă lăsa pe mine să fac pregătire cu colegii.”

„Bineînțeles că vreau să fiu informator”

Pe hîrtia cu care s-a înscris la facultate a trecut în dreptul ori­gi­ni­lor sale „fiu de țăran mijlociu”. As­ta avea, cu trecerea anilor, să-l îm­pin­gă să-și ia viața. Pentru că la ar­hi­tectură s-a descurcat bine. Atît de bine încît au vrut să-l trimită cu o bursă în Cehoslovacia. „Atunci au început cei de la «secu’» să sape”, își amintește Nicolae Vericeanu. Au găsit că tatăl său fusese chiabur, că a mințit și a început, întîi, prin a fi dat afară din structurile studen­țești, pe motive de absențe. Apoi, din fa­cul­tate. În acel moment, la ultimul etaj al clădirii pe care se urcase pentru a se arunca în „golul casei sc­ă­rii”, și-a dat seama că mai are o sin­gură speranță. Îmi spune, brusc, ru­pînd șirul amintirilor, că a avut un singur examen pe care l-a picat, chiar primul din primul an de facultate. „Aveam o aventură”, spu­ne acesta, rîzînd absent. Însă avea să mai pice un examen, tot la facultate, dar nu la o materie anume.

Doborîndu-și gîndurile sinu­ci­ga­șe, Nicolae Vericeanu l-a sunat pe fratele său de la Cluj, care avea cîțiva prieteni printre cei de la Se­cu­ritate din București. „Avea cîțiva colegi care intraseră în Se­cu­ri­ta­te. Eram disperat, l-am sunat și aproa­pe imediat m-au chemat ăștia de la Securitate. M-au pus cu fața la perete, am stat nemișcat.” L-au în­tre­bat dacă e de acord să cola­bo­re­ze cu Securitatea, să informeze des­pre colegii și profesorii săi. „Bine­în­țe­les că am acceptat, trebuia să îmi termin facultatea. Am acceptat să le fiu informator. Bineînțeles că le spu­neam tot felul de prostii, mă che­mau la cadre și trebuia să le spun. Și le povestea ce se întîmpla la in­sti­tut, «domnule uite ce muzică de­ca­den­tă este în atelierul nu știu ca­re»”, povestește arhitectul. A fost re­primit la facultate. Susține că a fost inofensiv, că nimic din ceea ce avea de spus Securității nu era im­por­tant sau real și că toți cei despre care a vorbit l-au iertat. Se întîmpla la întîlnirea de 35 de ani de la ter­mi­narea facultății. „Ne-am întîlnit în ’95 și nu am putut să nu le spun, era și fostul rector care fusese mem­bru de partid, și m-am ridicat în pli­nă ședință și le-am spus tot. «Știți că am fost exmatriculat, exclus, iar pen­tru asta am acceptat, a simțit vreo­u­nul dintre voi că v-am turnat?»” Nicolae Vericeanu povestește că în acel moment toți colegii săi s-au ri­dicat în picioare și au început să-l aplaude.

Casa Pătrată, cu proiectoare din Galați

La sfîrșitul facultății avea să ajun­gă la Iași, pe care a avut mînă liberă să îl modeleze. Primul său mare pro­iect cînd a ajuns în capitala Mol­do­vei a fost chiar Casa Pătrată, sediul Prefecturii, care era la momentul respectiv sediul partidului în Iași. Fiind un proiect important nu pu­tea să fie demarat fără acordul mai-marilor statului. Așa că Nicolae Ve­ri­ceanu s-a prezentat în fața lui Cea­ușescu. „A fost ceva să încredințeze o lucrare atît de importantă, pe un amplasament atît de central, unui tînăr de abia ieșit din facultate. Toți ziceau să fie înaltă dar am ți­nut cu dinții la macheta mea de par­ter și două etaje. Am făcut cum au vrut ei și una de p+3, dar cînd m-am dus la Ceaușescu am amestecat hîrtiile ca să nu o vadă”, povestește arhitectul înroșindu-se la față. Spune mîndru că dacă ar fi făcut Casa Pătrată de trei etaje nu s-ar mai fi văzut în spate Biserica Trei Ie­rarhi, ar fi luat din importanța im­punătoare a Palatului, a Bisericii Sfîn­tul Nicolae Domnesc. „Nu pu­team face asta. Dar a ieșit bine, am făcut prispa du­pă o arhitectură ță­ră­nească, am lă­sat spațiile verzi unde am băgat pro­­iectoare luate de la Galați, proiec­toa­re navale, nu mi­nuni din astea cu halogen. Am avut o satisfacție extraordinară, îmi spu­nea directorul care îl conducea pe amba­sa­do­rul SUA venit în vizită că, soția sa fiind arhitect, stătea în fa­ța Palatului Culturii și se uita la Ca­sa Pătrată și a spus «magnific». Du­pă ’89 nu a vrut unul să mai pună o scîndură pe ea, ca să nu creadă că au rămas comuniști că aia era casa parti­d­u­lui. Niște prostii.” De altfel, au vrut odată să construiasă în Iași o anexă în centru pentru ca să poa­tă veni Ceaușescu să stea și l-au che­mat pe Nicolae Vericeanu la Bu­cu­reș­ti să vadă cum arată o sală din Casa Po­po­rului, care atunci se ri­di­ca, ce îi plăcea lui Ceaușescu „la ne­bu­nie”, ca să o reproducă în ca­pi­ta­la Mol­dovei.

„Aș di­na­mita Casa Poporului. Arată groaz­nic, o țigănie ordinară să faci ce au făcut aceștia.“

„Mă întreabă unul de la gos­po­dăria de partid ce părere am despre Casa Poporului. Îi spun că aș di­na­mita-o și s-a dus fugind. Arată groaz­nic, o țigănie ordinară, să pleci de la arhitectura clasică și să faci ce au făcut aceștia… Vorba aia, doar vezi și casele țigănești.”

Negocieri cu Ceaușescu pentru rectoratul „Asachi”

Nicolae Vericeanu a fost operat în urmă cu doi ani de cancer. Avea 78 de ani și lumea, pentru el, se o­pri­se. „Acum mă aflu într-o pe­ri­oa­dă de plutire. Mă doare spatele, obo­sesc repede, dar mă simt bine.” Atunci s-a oprit și din proiectare. Se gîndește, îmi spune, fără nici o ur­mă de nostalgie, cum ar fi arătat Ia­șul astăzi fără Casa Pătrată, fără clădirile Universității Tehnice de pe Splai Bahlui, fără Teatrul Național re­novat în ’77, fără renovarea Ho­te­lului Traian sau construirea clădirii Habitat. Toate proiecte care au stat sub ochiul său, toate planșe peste care el a trudit. L-au chemat și acum, cînd se renova teatrul, știind că el a fost cel care l-a recondiționat după cutremurul din ’77. „Dacă mai vine un cutremur, nu-l văd bine”, le-a spus acestora. După cutremur, cînd a fost chemat să-l recondiționeze, ar­hitectul spune că teatrul arăta mai rău decît în anii de după Revoluție cînd au început renovările. Lui i-au luat șase luni să-l refacă acum 30 de ani, celor care au lucrat după Re­vo­lu­ție le-a luat șapte ani. „Era distrus plafonul, s-a crăpat mult, am lucrat la fundație pentru că intrase apă peste tot, am făcut electrosilicatiza­re cu un profesor de la București dar era ceva ușor. Acum s-a intervenit cu stîlpi de beton, cînd am văzut ce au făcut, că îmi ceruseră și mie ajutorul, am zis că e prea tîrziu să mai pot face ceva. Am văzut că injectează betoane în fundație, nu se face așa”, povestește arhitectul. Își amintește de nopțile în care stătea pe șantier, că se lucra 24 de ore, cu Teofil Vîlcu, păzindu-se de vizita lui Iliescu, care tot a venit în vreo două rînduri.

S-a mai certat într-un rînd cu Ceaușescu, cînd a venit vorba de clă­direa rectoratului de la Po­li­teh­nică. El a vrut un buget de 16 milioane de lei, ca să poată face trei etaje. Cea­u­șescu nu voia, s-au dus negocieri pî­nă cînd au ajuns la suma 12 mi­li­oane și un etaj mai puțin. Își aduce aminte și acum ce i-a transmis secretarul de partid după o vizită a tovarășului la Iași, după ce clădirea era gata. „A fost foarte mulțumit. S-a uitat din elicopter, a văzut-o din toate părțile și cînd a coborît le-a spus celor din comitetul de pri­mi­re. «Băi băieți, să aveți mare grijă de clă­direa asta»”.