Rătăcit între propriile ziduri
Povești fără timbru 19 ianuarie 2014 Niciun comentariu la Rătăcit între propriile ziduri 19Andrei s-a bucurat mereu să împartă și să ajute pe toată lumea. Ca atunci la nouă ani, cînd se strecura prin niște tufișuri precum un soldat și și-a lăsat „tovarășul” să o ia înainte, el rămînînd în urmă și alegîndu-se cu o „capsatură pe bucă” de la o javră. Sau mai tîrziu, cînd împreună cu un prieten au furat de la o tonetă cîte o cutie de detergenți ca să aducă bani în casă. Și acum își amintește cearta pe care i-a dat-o mama. Nu credea, la vremea aceea, că o să-i lipsească vreodată ocara părintească.
Drum fără de întoarcere
Mai întîi a fost un unchi care a găsit o portiță de scăpare și a ajuns la Milano ca să muncească. Doi ani mai tîrziu acesta a chemat-o pe mama lui Andrei, iar cei doi frați și-au deschis o mică afacere. „La început era bine. Primeam lunar sacoșe pline cu dulciuri și haine noi, care parcă aveau un miros special. Iar printre prieteni eram cel mai șmecher”, îmi spune Andrei amintindu-și gustul ciocolatei italiene. Însă pe măsură ce lunile treceau, iar sărbătorile care i-ar fi adus mama înapoi acasă parcă nu mai veneau, băiatul spera în fiecare dimineață cînd se trezea că aceasta să fie în camera alăturată și să-i caute atent carnetul de note, așa cum făcea odinioară. Însă nu s-a întîmplat așa. „După vreo doi ani, chiar de Anul Nou, mama l-a convins și pe tata să meargă în Italia. Mi-au zis apoi că trebuie să rămîn aici și să învăț bine, căci mai tîrziu o să vin și eu. Și așa am rămas cu bunica, împreună cu care m-am mutat într-un apartament mai mare cumpărat de ai mei”, își amintește Andrei înghițind deodată sec.
Cel mai mult a simțit dorul părinților în liceu, cînd s-a apucat de „prostii”. Cum bunica împreună cu care stătea nu vedea foarte bine, de multe ori băiatul mai lua bani din casă și îi cheltuia fără cap. Și probabil dacă ar fi continuat să-i dea doar pe taxiul pînă acasă sau „gustări” în restaurante n-ar fi fost chiar așa de rău, dar mai tîrziu au urmat aparatele. Lipsea cu zilele de la școală și pierdea aproape de fiecare dată cîte 50 de lei. Însă atunci cînd îi „ieșeau combinațiile”, își scotea toți prietenii în oraș în semn de triumf.
Cel mai mult a simțit dorul părinților în liceu, cînd s-a apucat de „prostii”. Cum bunica împreună cu care stătea nu vedea foarte bine, de multe ori băiatul mai lua bani din casă și îi cheltuia fără cap.
Nu mai avea pe nimeni care să-l tragă de urechi și să-l oprească. Nici măcar vizitele de Crăciun ale părinților sau morala de la școală a profesorilor care îl întrebau fără să afle vreodată adevărul de ce lipsește nu l-au oprit din patima jocurilor de noroc. Ba mai mult, sumele s-au multiplicat și au urmat pariurile sportive. Iar cum banii erau pe terminate, a început să amaneteze ce avea mai de preț prin casă. Playstation-ul, calculatorul, telefonul sau chiar bijuteriile bunicii, pînă ce la urmă a luat din casă 8.000 de lei pe care nu i-a mai recuperat niciodată.
După ce părinții au aflat ce făcuse, pentru că nu era la primul „antecedent” , au decis „să mă dea afară din casă. Abia atunci am învățat ce-i aia viață grea. A trebuit să dorm cu ziua pe la prieteni, să-mi caut de muncă ca să pot cîștiga un ban și să supraviețuiesc.” A lucrat pe la tot felul de fast-food-uri, pizzerii sau baruri unde a învățat că banii se cîștigă doar prin trudă. De virusul pariatului însă n-a scăpat atît de ușor și l-a costat atît cîteva locuri de muncă cît și încrederea mai multor prieteni. „Și acum îmi amintesc cît de dor îmi era de o baie în cada pe care o avem acasă. Sau de rușinea cînd mă gîndeam că întru în casa unui prieten pe la care mai stăteam și veneam cu tot jegul pe mine. Uneori mergeam chiar și pînă la Ciric să fac o baie”, își amintește băiatul aruncînd o privire goală către unghiile sale. Să se vindece complet a reușit abia cîteva luni mai tîrziu, cînd în țară s-a întors familia sa care l-a primit cu brațele deschise, primind din partea mamei cearta mult așteptată.
Cum sacrificase deja anul școlar și nu reușise să ia BAC-ul, Andrei a mers în Italia împreună cu părinții unde a lucrat la o firmă de cherestea modestă. S-a întors mai tîrziu să mai dea odată examenul de clasa a XII-a, dar nici de data aceasta nu a reușit să-l ia. Îndîrjit, băiatul nu s-a dat bătut, și-a cumpărat cîteva cărți în plus, a împrumutat caiete de curs, iar anul trecut a reușit să-l treacă. Acum, băiatul este student în primul an la FEEA însă viața de student nu prea pare să-l atragă. Aproape în surdină îmi spune că nu-i sigur cum o să treacă de prima sesiune și că se gîndește deja că poate-i mai bine să se întoarcă la muncă în Italia. Nu apucă să-și termine idea, căci aruncă o privire scurtă către telefon. „M-ar suna acum mama să mă certe doar dacă ar ști că mă gîndesc la asta”.
Adaugă un comentariu