Rătăcit între propriile ziduri

Andrei s-a bucurat mereu să împartă și să ajute pe toată lumea. Ca atunci la nouă ani, cînd se strecura prin niște tufișuri pre­cum un soldat și și-a lăsat „tovarășul” să o ia înainte, el rămînînd în urmă și alegîndu-se cu o „capsatură pe bucă” de la o javră. Sau mai tîrziu, cînd împreună cu un prieten au furat de la o tonetă cîte o cutie de detergenți ca să aducă bani în casă. Și acum își amintește cearta pe care i-a dat-o mama. Nu credea, la vremea aceea, că o să-i lipsească vreodată oca­ra părintească.

Drum fără de întoarcere

Mai întîi a fost un unchi care a găsit o portiță de scăpare și a ajuns la Milano ca să muncească. Doi ani mai tîrziu acesta a che­mat-o pe mama lui Andrei, iar cei doi frați și-au deschis o mică afacere. „La început era bine. Primeam lunar sacoșe pline cu dulciuri și haine noi, care parcă aveau un miros special. Iar printre prieteni eram cel mai șme­cher”, îmi spune Andrei amintindu-și gustul ciocolatei italiene. Însă pe măsură ce lunile treceau, iar sărbătorile care i-ar fi adus ma­ma înapoi acasă parcă nu mai veneau, băia­tul spera în fiecare dimineață cînd se trezea că aceasta să fie în camera alăturată și să-i caute atent carnetul de note, așa cum făcea odi­ni­oa­ră. Însă nu s-a întîmplat așa. „După vreo doi ani, chiar de Anul Nou, mama l-a con­vins și pe tata să meargă în Italia. Mi-au zis apoi că trebuie să rămîn aici și să învăț bine, căci mai tîrziu o să vin și eu. Și așa am rămas cu bunica, împreună cu care m-am mutat într-un apartament mai mare cumpărat de ai mei”, își amintește Andrei înghițind deodată sec.

Cel mai mult a simțit dorul părinților în liceu, cînd s-a apucat de „prostii”. Cum bu­ni­ca împreună cu care stătea nu vedea foarte bine, de multe ori băiatul mai lua bani din casă și îi cheltuia fără cap. Și probabil dacă ar fi continuat să-i dea doar pe taxiul pînă acasă sau „gustări” în restaurante n-ar fi fost chiar așa de rău, dar mai tîrziu au urmat apara­te­le. Lipsea cu zilele de la școală și pierdea aproa­pe de fiecare dată cîte 50 de lei. Însă atunci cînd îi „ieșeau combinațiile”, își scotea toți prie­te­nii în oraș în semn de triumf.

Cel mai mult a simțit dorul părinților în liceu, cînd s-a apucat de „prostii”. Cum bu­ni­ca împreună cu care stătea nu vedea foarte bine, de multe ori băiatul mai lua bani din casă și îi cheltuia fără cap.

Nu mai avea pe nimeni care să-l tragă de urechi și să-l oprească. Nici măcar vizitele de Crăciun ale părinților sau morala de la școa­lă a profesorilor care îl întrebau fără să afle vreodată adevărul de ce lipsește nu l-au oprit din patima jocurilor de noroc. Ba mai mult, sumele s-au multiplicat și au urmat pa­ri­urile sportive. Iar cum banii erau pe term­i­na­te, a început să amaneteze ce avea mai de preț prin casă. Playstation-ul, calculatorul, te­lefonul sau chiar bijuteriile bunicii, pînă ce la urmă a luat din casă 8.000 de lei pe care nu i-a mai recuperat niciodată.

După ce părinții au aflat ce făcuse, pen­tru că nu era la primul „antecedent” , au de­cis „să mă dea afară din casă. Abia atunci am învățat ce-i aia viață grea. A trebuit să dorm cu ziua pe la prieteni, să-mi caut de muncă ca să pot cîștiga un ban și să supraviețuiesc.” A lucrat pe la tot felul de fast-food-uri, pi­zze­rii sau baruri unde a învățat că banii se cîș­ti­gă doar prin trudă. De virusul pariatului în­să n-a scăpat atît de ușor și l-a costat atît cî­te­va locuri de muncă cît și încrederea mai multor prieteni. „Și acum îmi amintesc cît de dor îmi era de o baie în cada pe care o avem acasă. Sau de rușinea cînd mă gîndeam că întru în casa unui prieten pe la care mai stă­team și veneam cu tot jegul pe mine. Uneori mergeam chiar și pînă la Ciric să fac o baie”, își amintește băiatul aruncînd o privire goală către unghiile sale. Să se vindece complet a reușit abia cîteva luni mai tîrziu, cînd în țară s-a întors familia sa care l-a primit cu brațele deschise, primind din partea mamei cearta mult așteptată.

Cum sacrificase deja anul școlar și nu reușise să ia BAC-ul, Andrei a mers în Italia împreună cu părinții unde a lucrat la o firmă de cherestea modestă. S-a întors mai tîrziu să mai dea odată examenul de clasa a XII-a, dar nici de data aceasta nu a reușit să-l ia. În­dî­r­jit, băiatul nu s-a dat bătut, și-a cumpărat cî­te­va cărți în plus, a împrumutat caiete de curs, iar anul trecut a reușit să-l treacă. Acum, bă­ia­tul este student în primul an la FEEA însă viața de student nu prea pare să-l atragă. A­proa­pe în surdină îmi spune că nu-i sigur cum o să treacă de prima sesiune și că se gîn­dește deja că poate-i mai bine să se întoarcă la muncă în Italia. Nu apucă să-și termine idea, căci aruncă o privire scurtă către tele­fon. „M-ar suna acum mama să mă certe doar dacă ar ști că mă gîndesc la asta”.