Vîrstele și fantasmele Hotelului Universal
Navighează pe-o pagină de carte 7 aprilie 2014 Niciun comentariu la Vîrstele și fantasmele Hotelului Universal 7Titlu: „Hotel Universal”
Autor: Simona Sora
An: 2013
Editură: Polirom
Gen: Ficțiune
Paginile romanului „Hotel Universal” trebuie răsfoite cu o busolă în mînă. Și nu una care să arate punctele cardinale, ci frînturi de secol al XIX-lea, străzi bucureștene de după revoluție și cămine studențești. Simona Sora se joacă cu timpul în cele 24 de capitole ale cărții sale. Îl prinde între degete și îl alungește pînă în 1856, pe vremea lui Vasile Capșa, cel care a întemeiat restaurantul bucureștean care-i poartă numele. Apoi îl lasă să se chircească, precum un elastic, pînă în deceniul trecut. Îl ține captiv într-o poveste, încuiată într-o alta. Deschide o buclă a perioadei în care fost întemeiat Hotelul Universal și o încheie cu vremurile în care acesta a fost închis.
Scriitoarea se mai joacă și cu personajele, pe care le aduce sub ochii cititorului ca pe-o avalanșă. Sînt capitole în care o singură voce, cea a Mariei mari, deznoadă povestea lui Capșa. În alte pagini, autoarea o dă deoparte și îi ia locul, aducînd-o pe scenă pe Maia, nepoata Mariei mari și pe colegii săi de pe holurile Hotelului Universal, devenit după revoluție cămin studențesc. Rîndurile se aglomerează cu întîmplările lui Mohicanu, ale Alionei ori Dianei, despicate în pagini întregi.
Fiecare frîntură de timp este creionată printr-un limbaj propriu. Fantasmele lui Capșa sînt colorate în fraze lungi, croite cu onduleuri stilistice, uneori amețitoare. Lumea Maiei, în schimb, e una nestatornică, mereu pe fugă. Doar aglomerarea de personaje temperează elanul lecturii.
În saltul acesta peste generații, coarda care este prinsă de capetele celor două lumi este harul de a citi oamenii, trecutul și viitorul lor. Un har pe care Maia l-a moștenit de la clarvăzătoarea Rada, a cărei descendentă este, adusă de Capșa la București, din Varna. În camera ei transcrie pe caiete scrisorile soioase păstrate de veacuri, care mereu încep cu aceleași două cuvinte, „Muraki mi”. Sînt mărturii ale lui Vasile Capșa din „taxidurile” (n.r. călătorii pe care le făceau negustorii în străinătate pentru a cumpăra sau vinde produse) sale, din care se întorcea cu ciocolată pe care o punea în „cutii de tablă aduse de la Viena, pe care scria Karlskirche și Rathaus, și-o împacheta în hîrtie galbenă, ca la Paris ”. Nu el a fost primul care a adus ciocolata în București, „dar el a știut cum s-o vîndă”.
Adaugă un comentariu