Vîrstele și fantasmele Hotelului Universal

Titlu: „Hotel Universal” 
Autor: Simona Sora
An: 2013
Editură: Polirom
Gen: Ficțiune

Paginile romanului „Hotel Universal” tre­buie răsfoite cu o busolă în mînă. Și nu una care să arate punctele cardinale, ci frînturi de secol al XIX-lea, străzi bucureștene de după revoluție și cămine studențești. Simona Sora se joacă cu timpul în cele 24 de capitole ale cărții sale. Îl prinde între degete și îl alun­gește pînă în 1856, pe vremea lui Vasile Cap­șa, cel care a întemeiat restaurantul bucureștean care-i poartă numele. Apoi îl lasă să se chir­ceas­că, precum un elastic, pînă în deceniul trecut. Îl ține captiv într-o poveste, încuiată într-o alta. Deschide o buclă a perioadei în ca­re fost întemeiat Hotelul Universal și o în­che­ie cu vremurile în care acesta a fost închis.

Scriitoarea se mai joacă și cu personajele, pe care le aduce sub ochii cititorului ca pe-o ava­lanșă. Sînt capitole în care o singură voce, cea a Mariei mari, deznoadă povestea lui Capșa. În alte pagini, autoarea o dă deoparte și îi ia locul, aducînd-o pe scenă pe Maia, nepoata Mariei mari și pe colegii săi de pe holurile Hotelului Universal, devenit după revoluție cămin studențesc. Rîndurile se aglomerează cu întîmplările lui Mohicanu, ale Alionei ori Dianei, despicate în pagini întregi.

Fiecare frîntură de timp este creionată printr-un limbaj propriu. Fantasmele lui Cap­șa sînt colorate în fraze lungi, croite cu on­du­leuri stilistice, uneori amețitoare. Lumea Ma­iei, în schimb, e una nestatornică, mereu pe fugă. Doar aglomerarea de personaje tem­pe­rea­ză elanul lecturii.

În saltul acesta peste generații, coarda care este prinsă de capetele celor două lumi este harul de a citi oamenii, trecutul și viitorul lor. Un har pe care Maia l-a moștenit de la clar­vă­zătoarea Rada, a cărei descendentă este, adu­să de Capșa la București, din Varna. În camera ei transcrie pe caiete scrisorile soioase păs­trate de veacuri, care mereu încep cu ace­leași două cuvinte, „Muraki mi”. Sînt măr­tu­rii ale lui Vasile Capșa din „taxidurile” (n.r. călătorii pe care le făceau negustorii în stră­i­nă­tate pentru a cumpăra sau vinde produse) sale, din care se întorcea cu ciocolată pe care o punea în „cutii de tablă aduse de la Viena, pe care scria Karlskirche și Rathaus, și-o îm­pa­cheta în hîrtie galbenă, ca la Paris ”. Nu el a fost primul care a adus ciocolata în Bucu­rești, „dar el a știut cum s-o vîndă”.