La școală, din fotoliu

Să se facă de-acasă. Facultatea, zic. Să stăm în fața lap­topului, să primim cursurile de-a gata și să n-a­vem teme și proiecte în echipă. Am putea să ne cu­noaș­tem colegii după un search pe Facebook și pro­fe­sorii după o căutare a CV-urilor pe Google. Și după adresele de e-mail, bineînțeles. Ar trebui să ne ima­ginăm noi cum le-ar suna vocile atunci cînd ne răs­pund la întrebări sau cum le-ar arăta scrisul pe tablă. Lăbărțat, rotunjit, ascuțit sau ciopîrțit în jumătăți de cuvinte, care mereu stîrnește un cor de „ce-a scris aco­lo?” și-un altul de „nu știu, nu-i înțeleg scrisul”. Sen­ti­ment reciproc, de altfel, și pentru profesorii care du­pă cîțiva ani de predat încep să poarte ochelari, unul cîte unul.

Să nu existe sesiuni și parțiale, ci doar un fel de examen suprem la terminarea studiilor. De fapt ar fi impropriu spus „studii”, mai degrabă o trecere în revistă a cunoștințelor culese din documente Word și PDF, care înlocuiesc fișele scrise de mînă de pro­fe­sori. Același scris care e altfel rotunjit din stilou decît din creta înecăcioasă. Dar n-am avea de unde să știm cum arată nici caligrafia și nici mîna care diri­jea­ză cerneala cînd mai apăsat, cînd mai fugar.

De fapt, ce contează? Afundați în perne și pături moi, cu provizii culinare la îndemînă, nici nu ne-ar mai păsa de asemenea detalii. Departe de noi și amintirea băncilor înguste și a scaunelor prea țepene, ori a pa­u­zelor prea scurte chiar și pentru o țigară. A orelor care abia se învîrt pe cadranul ceasului de pe ecranul telefonului, mereu aprins. Oricum facultatea e degeaba, nu? Nu așa zic cei mai mulți studenți? Atunci măcar să fie pe placul tuturor.