Alternosfera scutură versurile din chitară

Cum să răspundem atunci cînd vocalistul ne în­trea­bă „Cîte lacrimi fac o mare?”. E simplu, nu putem. Dar putem brăzda cerurile în căutarea răspunsurilor. Și ca să ne ușureze munca, trupa „Alternosfera” a venit să con­certeze în Underground pub, vineri, 23 mai.

Apariția trupei este ca o pastilă efervescentă căci lu­mea începe brusc să țopăie, ca și cum ar vrea să cu­lea­gă stele. Acordurile de chitară înlănțuite cu cele ale to­be­lor aruncă spre public cu poezie criptată. Căci doar în ope­ra lui Ion Barbu se mai găsesc motive matematice și in­finitul calculat în virgule. Prinși în salturi, toți repetă fie­care cuvînt ca într-o rugă strigată. Un băiat care a ră­mas în urmă cu cîntatul, își scoate telefonul alb și începe să ur­mărească versurile de pe display. Literele i se oglindesc în ochelari, iar lumina îi creionează gura mișcîndu-se pe ritmul muzicii.

De undeva dintre reflectoare, țîșneșc ca din tun aburi răcoritori. Ne aruncăm în drumul lor, iar ei ne în­ve­lesc ca-ntr-un cearșaf. Nu mai vedem nimic, dar putem sim­ți părul fetelor care dau din cap, pentru că ne biciuie spa­tele făcîndu-ne vînt. Atingerile rapide și involuntare prinse în mișcări dezordonate sînt ca niște pan­sa­men­te pentru căldură.

Liceenii cîntă alături de cei mai maturi că îi omoa­ră „wamintirile”, însă cel mai credibil pare Marcel, so­lis­tul, care se sprijină aproape sfîrșit de microfon cu ochii în­chiși.

Apoi ridică mîinile în bătăi deasupra capul și ne în­deamnă să facem la fel. Pentru prima dată, sticlele, pli­ne sau goale, ne încurcă și căutăm mese pe care să le lă­săm. Așa putem mai bine să menținem ritmul cu pal­me­le. Gîndurile ne sînt dezacordate și ne bucurăm de ori­ce gest de pe scenă. Vocalistul desprinde microfonul de su­port și îl plimbă pe la colegii din trupă, de parcă fie­ca­re ar avea altceva de spus. Mărturisim în cor că „sîntem vi­sători”, ca o vinovăție pe care ne-o asumăm. Însă no­uă ni se iartă pentru că sîntem mulți și legănați de ver­suri.

În luminile reflectoarelor multicolore strălucesc bră­țările fosforescente legănate de palmele care strigă du­pă bis. Melodiile care au alternat între cele noi și cele mai vechi, cunoscute de toată lumea, ne-au dat puterea de a cap­tura în telefoane printre fum și mîini ridicate, ima­ginea celor ne anuță că „ploile nu vin”.